Patru ani de atunci
Pe 11 septembrie 2001 eram în Statele Unite. E drept, nu la New York, nici la Washington, ci într-un alt mare oraş american, Chicago. În acel an, toamna a început frumos şi la timp. A fost o toamnă superbă în Midwest, dar cine a mai avut chef de ea după 11 septembrie? În septembrie 2001, spectacolul culorilor pădurilor şi preeriilor a fost "de vis". Infinite nuanţe de roşu şi galben, sînge şi paloare, se topeau într-un spectru care provoca nostalgie pură. Cerul se depărta de pămînt, emigrînd într-un senin edenic. Privindu-l cum se detaşează, simţeai răceala boltelor gotice. Aerul era tot mai tare şi pielea se încreţea mărunt la adieri care, pînă mai ieri, erau mîngîietoare. În memoria mea, dimineaţa de 11 septembrie 2001, pînă la ora 9 şi ceva cînd am aflat, este o parte clară a acestui fel frumos al toamnei de a veni. În acea dimineaţă, ei au venit din cer. Nu era un film de Spielberg, deşi am aflat apoi că multă lume a avut o puternică impresie de Hollywood văzînd avionele cum loveau, cu explozii, turnurile din New York. De data asta, chiar veniseră. Toată lumea a aflat imediat despre atacuri, prin televiziunile care transmiteau imagini zguduitoare. Zvonul că teroriştii atacă clădiri-simbol ale Statelor Unite a îngrozit lumea. Chicago are cel puţin două asemenea clădiri: Sears Tower şi John Hankock Building. Pe la ora 11, în jurul meu totul era spaimă, panică, durere. O oră mai tîrziu, oraşul era gol. Senzaţie de ireal. Nimeni nu mai umbla pe străzile pînă acum cîteva ore arhipline, tot cartierul de afaceri al oraşului fusese evacuat, celebrul metrou "L" se oprise. Chicago Sun Times a scos, rapid, o ediţie specială, cu chenare îndoliate şi fotografii cutremurătoare, care se distribuise pe stradă. Toată după-amiaza vîntul a plimbat pagini din acest ziar pe străzile pustiite de pe malul de sud al rîului Chicago, acolo unde, de obicei, sute de mii de oameni mişcă trepidant banii metropolei. Se simţea un fel de singurătate rece şi deznădăjduită, ca într-o vedere cu natură moartă de demult sau ca în picturile lui Hooper. Apoi, au venit imaginile cu morţi sau, şi mai groaznic, cu oameni murind. Imaginile acelea s-au repetat neîncetat, obsesiv, ca pentru a ne convinge că e adevărat. A doua zi toată lumea spunea că "de acum înainte nimic nu va mai fi la fel". Devenise un clişeu care se repeta continuu la ştiri, în ziare, pe stradă, în case. Se trăia acut sentimentul că s-a schimbat ceva fundamental, că istoria a făcut o cotitură. Acum, privind în urmă, înţeleg că aşa a şi fost, oamenii intuiau corect. Se încheia o epocă roz, cea a anilor '90, un fel de "ani nebuni" de la finele secolului XX, în care omenirea şi-a tras răsuflarea după încheierea fericită a războiului rece. Fusese epoca fantastică a Internetului şi a dotcom-urilor, epoca în care nu mai existau duşmani şi nici frontiere de sîrmă ghimpată, a călătoriilor şi a utopiilor fukuyamice, a banilor relativ uşor cîştigaţi, a marilor lovituri la bursă, a frivolităţii boeme. Epoca Bill Clinton. Farmec, liberalism (în sens american), sunet de saxofon şi respirări erotizate - un fel de uşurătate a lumii. Pe 11 septembrie 2001, această vîrstă a lumii s-a terminat. Totuşi, nu era de neaşteptat. Cu altă ocazie am citat, în această rubrică, un articol apărut în primăvara lui 1989 într-o revistă militară americană în care se vorbea despre "a patra generaţie de război", despre "războiul asimetric", adică exact despre realităţile militare pe care le trăim acum. Huntington şi alţii ca el vorbiseră despre conflicte între civilizaţii. Despre recrudescenţa islamismului fundamentalist şi despre terorismul la scară mondială se scrisese mult şi documentat. Cu alte cuvinte, experţii avertizau, simţeau ceva în aer. Dar distanţa de la reflecţia strategică la viaţa cotidiană e, adesea, foarte mare. Poporul şi chipul său cel mai limbut, politicienii, erau liniştiţi. De aceea, pe ei i-a îngrozit cu adevărat 11 septembrie. Ca după o vacanţă frumoasă, omenirea a revenit, atunci, la vechea ei îndeletnicire: spaima. Spaima cataclismului atomic, specifică anilor războiului rece, a fost înlocuită cu spaima de terorism. A urmat ieşirea Americii din izolaţionismul pe care noul preşedinte îl plănuia. George W. Bush a ales, deliberat, calea de a înfrunta inamicul la el acasă. "Îl atac eu, acolo, ca să nu mă atace el, aici." O logică simplă care, cel puţin pînă acum, dă rezultate, căci teritoriul american a fost inabordabil pentru terorismul islamic în ultimii patru ani. Preţul plătit de americani pentru acest fel de a se apăra e mare: soldaţii lor mor fără încetare la mii de mile distanţă, libertatea le este tot mai restrînsă, benzina costă tot mai mult. Europa, la rîndul ei, plăteşte exact acelaşi preţ. Consubstanţialitatea culturală condamnă la un fel de solidaritate de destin istoric, indiferent de manevrele politice conjuncturale. Totul a început într-o dimineaţă de septembrie, care arăta minunat. Îmi pare rău că s-a şters din memoria mea afectivă gustul cafelei Starbucks din acea dimineaţă. Niciodată nu va mai fi la fel.