Patru agende

Programul european de redresare și reziliență este, fără îndoială, o șansă istorică. Nu sînt vorbe mari, este o realitate. Niciodată România nu a avut la dispoziție 80 de miliarde de euro (planul de redresare și reziliență plus alocările din bugetul multianual) pentru a-i cheltui și a-i investi în dezvoltare.

Evident, este vorba despre bani mulți. Atît de mulți încît puțini români pot percepe ce înseamnă aceste sume. Oamenii, spun experții, pot înțelege indicatorii financiari doar în măsura în care ei înșiși au încasat o sumă de bani. Adică un cetățean plătit cu salariul mediu nu va putea ști cu adevărat ce înseamnă un miliard de euro. Dacă a luat un împrumut de 100.000 de euro, de exemplu, va înțelege ce înseamnă suma respectivă. Și, bineînțeles, își poate imagina, în consecință, valoarea de utilizare a unor sume de cîteva ori mai mari. Ridicînd nivelul, managerii unor companii mari administrează bugete care pot ajunge pînă la milioane sau chiar zeci de milioane de euro.

O paranteză destul de lungă arată că oamenii au experiențe diferite raportate la bani, iar cînd vine vorba despre miliarde de euro chiar și întrebuințarea banilor poate fi greu de înțeles.

De fapt, programul național de redresare și reziliență scoate în evidență mai mult ca niciodată modul diferit de raportare a actorilor publici în fața banilor. Cum se spune, pretențios, „agenda”. Este diferită, iar acest lucru se vede clar acum, cînd miza sînt fondurile din noul program european.

Politicienii sînt interesați de două lucruri: să vehiculeze sumele mari, miliardele, și să distribuie banii. În ultimele săptămîni, i-am auzit vorbind despre miliarde de euro și despre cum se vor împărți aceste fonduri către diverse domenii și pe diverse axe, cerute de regulile europene. Nu este nimic greșit, doar că opinia publică așteaptă informații mai detaliate, care să coboare pînă la proiecte concrete, care vor fi finanțate. Dar politicienilor le place această ambiguitate. Transmit mesajul că și-au făcut treaba, că au împărțit banii în folosul țării și după aceea pot sta liniștiți.

Politicienii din opoziție sînt, din păcate, jalnici. Ei amenință că, dacă planul național nu va fi supus aprobării Parlamentului, vor bloca creșterea contribuției financiare a României la Uniunea Europeană. Trebuie spus că o creștere a contribuției este esențială pentru România și chiar pentru Uniunea Europeană, pentru că programul de redresare și reziliență a fost gîndit în legătură cu o creștere a contribuțiilor tuturor statelor europene, nu doar a României. În aceste condiții, a condiționa aprobarea creșterii nivelului contribuției României de trecerea planului național prin Parlament (altfel, o cerință justificată) este un șantaj politic de duzină. Pentru că afectează România și nu puterea politică.

După ce politicienii au împărțit banii, vine rîndul administrației să își facă treaba. Respectiv, administrația locală sau centrală trebuie să scrie proiectele care să aducă efectiv banii împărțiți de politicieni. Pare simplu, dar de la intrarea României în Uniunea Europeană lucrurile s-au împotmolit de fiecare dată la proiecte și programe – în general, la birocrația administrației.

De altfel, administrația are o agendă a ei privind fondurile europene. Funcționarii sînt interesați de banii europeni, în primul rînd, prin prisma salariului lor. Adică angajații din sectorul public care lucrează cu fonduri europene au avut, de-a lungul timpului, sporuri de salarii plătite din fonduri europene.

Bugetele europene multianuale au fost perfecte pentru funcționarii din România, pentru că au lăsat de pe un an pe altul ceea ce nu puteau sau nu voiau să facă. Astfel, s-a ajuns la comoda situație în care timpul trece, leafa – din fonduri europene – merge. Nu a existat nici o presiune ca absorbția fondurilor europene să crească sau ca programele să fie lansate la timp. Nu a existat nici o monitorizare a performanțelor administrației locale sau centrale cu privire la fondurile europene. De aceea, există riscul ca noul program național de redresare și reziliență să fie tratat cu aceeași nepăsare și lentoare de funcționarii care vor trebui să scrie proiectele, iar rezultatele să fie asemănătoare cu cele de pînă acum, adică o rată scăzută a absorbției.

A treia agendă este cea a publicului. Cetățenii își doresc sau ar trebui să își dorească utilizarea cît mai multor bani europeni. De asemenea, ar trebui să fie informați despre folosirea fondurilor. Probabil că mijlocul cel mai eficient de comunicare cu publicul este prin pancartele afișate obligatoriu la locul în care are loc o construcție sau o investiție. În felul acesta, românii pot vedea că metroul, pensiunea sau hotelul în care se cazează, rețeaua de apă sau rețeaua de gaze din comuna lor, sala în care fac sport, toate au fost construite cu bani europeni. Dar cîți dintre cetățeni se uită la panourile construcțiilor pe lîngă care trec?

În fine, a patra agendă este a mediului de afaceri. Companiile se așteaptă ca programele cu fonduri europene să ajungă pînă la capăt, adică pînă la fi executate, pentru că astfel banii rămîn în economia românească. Doar o parte, pentru că unele materii prime și echipamente folosite în investiții provin din import. Așteptarea mediului de afaceri este legitimă și deja reprezentanții întreprinderilor mici și mijlocii au atras atenția că fondurile alocate acestor firme sînt mai mici decît de obicei, ceea ce este un motiv de nemulțumire.

Așadar, fiecare își dorește, din rațiuni diferite, fonduri europene. Dar esențial este rezultatul final și anume: cîți bani, cîte proiecte, ce rezultate. Restul sînt vorbe.

Constantin Rudnițchi este analist economic.

Foto: flickr