Patrimoniul orgoliilor noastre

"Cea mai sigură cale de a distruge un oraş este bomba atomică. Pe locul doi vine un sistem de chirii subvenţionate şi impozite nediscriminatorii." Acesta este un citat aproximativ dintr-un economist care a luat un Nobel. La el mă gîndeam în timpul unei conferinţe organizate la ICR, de un grup de organizaţii non-guvernamentale. Manifestarea voia să răspundă la o întrebare: "Mai avem un oraş?" şi se referea la soarta clădirilor de patrimoniu, la politicile de urbanism ale Capitalei şi la o iniţiativă legislativă de modificare a Legii 422. Era un alt fel de abordare (sub formă de conferinţă, aşadar) a celor povestite săptămînal de dl Andrei Pippidi în rubrica sa din Dilema veche. Participanţii au fost cei care, într-un fel sau altul, sînt legaţi de aventura urbanistică a Bucureştiului: ONG-uri interesate (ProDoMo, Pro Patrimonio, Freedom House), autorităţi centrale (senatorul Anca Boagiu, autor al iniţiativei legislative) şi organizaţii de breaslă (Ordinul Arhitecţilor), cetăţeni. Au lipsit oamenii care să spună punctul de vedere al dezvoltatorilor imobiliari (că "developeri" nu îmi vine să le zic) şi reprezentanţi ai primăriilor (cu o excepţie, o doamnă de la Urbanism, sector 1). Nu am aflat dacă au fost invitaţi şi nu au venit sau, pur şi simplu, nu au fost consideraţi interesanţi de către organizatori. Oaspete de onoare a fost un domn din Franţa, Pierre Housieaux, preşedinte al Asociaţiei pentru Salvarea Patrimoniului şi a punerii în valoare a Parisului " PARIS HISTORIQUE (www.paris-historique.org). Acesta ne-a arătat cum au salvat ei, acum 40 de ani, un cartier vechi parizian, Le Marais, şi a încercat să sugereze căi de acţiune pentru activiştii noştri din domeniu. Nu fac rezumatul manifestării, interesante de altfel. Încerc doar să schiţez portretul-robot al celor care, într-un fel sau altul, sînt direct interesaţi de soarta clădirilor valoroase ale Bucureştiului. Urmează o înşiruire de şabloane simplificatoare. Oaia neagră numărul unu este funcţionarul public. El este văzut ca un tip corupt sau incompetent. Sau amîndouă. Habar nu are de urbanism, este influenţat de "grupuri de interese economice obscure" şi brambureşte orice încercare a societăţii (civile sau nu) de a face ordine. Funcţionarul public se apără. "Nu am legi potrivite, sînt legat de mîini şi de picioare, organizarea administrativă a Bucureştiului este o aiureală, cu şase sectoare tăiate la întîmplare pe o hartă." "Bine, trebuie modificată legea" " se oftează a uşurare. Oaia neagră numărul unu poate fi arhitect-şef de sector sau lucrător la Ministerul Culturii. Oaia neagră numărul doi pare a fi dezvoltatorul. El este un tip plin de bani, mînat doar de profit, fără scrupule, degrabă împărţitor de foloase necuvenite, către oile negre numărul unu. Dezvoltatorul este român sau străin şi apare rar la televizor. Este bănuit de puternice legături politice la nivel foarte înalt, ceea ce explică apariţia şantierelor lui pe terenuri dezirabile, centrale, scumpe. Cavalerul alb numărul unu este ONG-istul. El luptă cu abuzul, cu corupţia şi apără statul de drept. Se vede în permanentă bătălie cu oaia neagră numărul unu. În unele cazuri, rar, reprezintă chiar cetăţenii unei zone ameninţate de oile unu şi doi (vezi cazul Şcoala Centrală). În altele (tot rar), este un tip cu viziune şi oarece dare de mînă, care a reuşit să facă profit, lucrînd împreună cu oamenii locului, păstrînd şi punînd în valoare o zonă veche (vezi cazul fericit al vechii Burse de Mărfuri). Cavalerul alb numărul doi, aliat natural al numărului unu, este arhitectul de bun-gust, cu nume sofisticat, cu o cultură impresionantă, frecventabil. Admite fără mare bucurie că şcoala românească de arhitectură nu produce urbanişti buni. Recunoaşte cu jumătate de gură că odioşeniile construite pe locul fostelor clădiri de patrimoniu sînt semnate de colegi de breaslă. Se cam enervează cînd i se aminteşte că oile negre numărul unu sînt, cel puţin în parte, tot colegi de meserie (arhitecţi-şefi). Personal, nu sînt un mare admirator al organizării administrativ-politice de rit francez. Îmi pare prea de stînga, prea dirijist, prea "regie autonomă", în gînd şi faptă. Cu toate astea, Pierre Housieaux m-a impresionat. A insistat pe cuvintele-cheie "punere în valoare", din titulatura organizaţiei sale. A menţionat că rostul unei asemenea asociaţii nu este să fie neapărat în permanent conflict cu autorităţile. Colaborarea poate fi mult mai eficientă. A refuzat să demonizeze dorinţa de profit a dezvoltatorului. A amintit că o politică potrivită de taxe/impozite, amenzi şi deduceri fiscale poate da rezultate spectaculoase. Cele mai multe dintre ideile aduse de el, admit, erau mult mai cu picioarele pe pămînt, mai la obiect, mai liberale şi înţelegătoare cu interesul "celuilalt", decît ale prea-radicalilor noştri. Reţeta conservării şi punerii în valoare a patrimoniului este, în opinia experimentatului parizian, o combinaţie de deduceri fiscale pentru proprietarul de clădire veche care se apucă de renovare, impozite diferenţiate în funcţie de zona în care se află proprietatea (centrul vechi fiind cel mai scump, evident) şi transparenţa administrativă care să oblige la consultarea comunităţii. A nu se uita penalităţile (mergînd pînă la expropriere) pentru proprietarii care lasă de izbelişte clădirile protejate. Astfel, dezvoltatorul poate fi tentat să cîştige mai mulţi bani şi prestigiu din renovare decît din demolare plus construcţie odioasă. În plus, nu cred că vreuna dintre componente ar reprezenta vreun obstacol procedural major. În unele cazuri, e nevoie doar de o decizie de consiliu local. Ingredientul cel mai important îmi pare însă a fi colaborarea, în nici un caz conflictul perpetuu, desconsiderarea, afişarea orgolioasă şi condescendentă a deţinerii unei feliuţe de adevăr absolut, întru snoabă complezenţă şi plicticoasă împărţire a lumii în buni absoluţi şi răi definitivi.