Patria ca loc de veci

Acum 20 de ani, vecinii mei de la ţară visau să cumpere trei case în sat, pentru fiecare dintre copii. Sondor sau tractorist erau carierele considerate sigure: cum să se lase statul de petrol sau agricultură? În vremea aceea, capul familiei, de meserie electrician, avea un statut asemănător cu cel al fizicianului atomic la oraş: el stăpînea misterele ştiinţei, aplicate la bec. Un corifeu. Astăzi, la numărătoarea copiilor, lucrurile s-au complicat rău faţă de planul iniţial: unul e în Spania, altul - în cel mai apropiat oraş, şef într-un depozit privat de materiale nemţeşti, iar ultimul - casier la un Peco, unde vinde benzină scoasă de alţi sondori, din Golf sau Siberia. În sat n-a mai rămas nici unul dintre fiii electricianului - însă locuiesc acum acolo porcii lor, pe care bătrînii îi cresc pentru sărbători. Sondorii s-au împuţinat, la fel ca petrolul, iar rangul tractoriştilor a rămas cu mult în urma birtaşilor. O meserie re-apărută la marginea însetată a satului românesc, odată cu rachiul ieftin şi prost şi pe datorie (căruia îi datorăm, între altele, răscoala de la 1907). Păi, ce altceva ai de ales? Beţie sau revoltă: meniul e fix de cîteva sute de ani. Între toţi plecaţii din sat, cazul căpşunarului e cel mai curios. Îl ştiu de cînd s-a născut. Era băiatul cel mic, mereu smiorcăit, mereu purtător de muci amestecaţi cu nisip de la desele trînte pe care le lua la joacă. Prima oară a purtat chiloţi pe la şase ani, apoi pantaloni, pe la zece. Am jucat fotbal în praful de pe uliţă aproape o veşnicie, pînă cînd a venit vremea să mergem fiecare la treburile lui. Şi-am mai auzit de el cînd s-a întors în ţară, îmbrăcat cu geacă de piele din mall-ul spaniol şi convins că "pentru noi, ăştia amărîţii, acolo e soluţia". Dintre toţi fraţii, pare cel mai relaxat. Ceilalţi, rămaşi aici, cu nevastă şi copii, au deja sprîncenele aduse spre nas, în încrîncenarea aceea a omului de la ţară, hotărît să-i scoată din competiţie pe figuranţii de la oraş. El însă s-a adaptat nu doar vieţii de acolo, ci şi expresiei faciale: îi e mai uşor să zîmbească şi la fel de uşor să ofteze. Trăirea, mă gîndesc, o fi o chestie preţuită în Spania. Cei mai mulţi dintre căpşunari au un plan simplu: să strîngă ceva bani şi să se întoarcă aici, la o afacere. Din nefericire, ceea ce nu ştiu ei este că fiecare an petrecut departe îi îndepărtează de planul ăsta, chiar dacă banii se strîng undeva într-un cont (în cazurile rare). Şi asta pentru că România pe care o ştiau se schimbă poate mai repede decît Spania în care s-au adaptat. Nu contează în ce direcţie: important e că locul ăsta are reguli noi (nu neapărat legi, cît cutume) la fiecare doi-trei ani... Mulţi dintre cei care au plecat în anii ’80, în special peste Ocean, nu s-au mai întors niciodată. Pentru ei, schimbarea e atît de mare încît anulează chiar argumentele pe care le-au avut ca să plece. Ştiu cazuri ale unor oameni care s-au operat pe suflet, fără anestezie (OK, cu un pic de Jack Daniels!), ca să devină americani. Au scos de acolo copilăria, blocul vecin văzut pe geamul bucătăriei, mărţişoarele, mirosul de asfalt încins în august şi-o mulţime de alte lucruri cu care România ne ţine legaţi. Pentru ei, ţara nu mai e decît originea, iar America a devenit patria. "La noi" înseamnă Cleveland, nu Pantelimon. Căpşunarii sînt diferiţi. Ei pleacă la serviciu. Se întorc după şase luni şi pleacă din nou. Cel mai important lucru: muncesc acolo ca să se laude aici. Uitaţi-vă la casele ridicate în satele de emigranţi. De ce nu le-au făcut în Spania? Pentru că acolo nu i-ar fi băgat nimeni în seamă, pentru că acolo n-au nici un vecin care trebuie neapărat să moară de oftică. Şi pentru că cei mai mulţi dintre ei visează să se retragă aici. Ceea ce ne aduce la definiţia modernă a patriei: ea e acolo unde te simţi bine să mori, nu neapărat să trăieşti. Iar dacă vecinul meu simte acelaşi lucru, probabil că visul tatălui se va împlini cumva, la final. Nici nu va fi nevoie de vreo mare investiţie în sat. Nu locuri de casă. Doar cîteva locuri de veci.