Paranoia cu inele olimpice

Andrew era puţin luat. De la bere şi de la produsele tradiţionale din cartierul Cristiania. Nefiind dedicat informării turistice asupra atracţiilor oraşului Copenhaga, prezentul articol nu va intra în detalii. Aşadar, era spre seară şi Andrew Jennings, unul dintre cei mai cunoscuţi ziarişti de investigaţie din lume, îmi povestea cum a ajuns să-şi dea demisia de la BBC atunci cînd au oprit de la difuzare un documentar al lui despre corupţia din Scotland Yard.

L-am cunoscut pe Andrew la un congres internaţional dedicat jurnalismului de investigaţie. El era una dintre vedete. Scrisese deja două cărţi despre corupţia din Comitetul Olimpic Internaţional (pe vremea lui Samaranch, fost ministru franchist al tineretului) şi din FIFA – Federaţia Mondială a Fotbalului. Ne-a povestit o sumedenie de amănunte picante pe care nu le-a putut tipări, la sfatul avocaţilor (pur şi simplu, nu avea destule probe): cîte seturi de mobilă au primit membrii comitetului executiv al CIO de la suedezi, cîte vacanţe de lux (cinci stele, all inclusive, cu toată familia) de la sud-africani, cam cît era ciubucul minim care însoţea candidatura unor ţări la organizarea Jocurilor olimpice de vară sau de iarnă. Mare parte din ce ne-a spus în seara aceea a devenit, între timp, informaţie banală, parte din cultura generală a oricărui comentator sportiv care se respectă.

La un moment dat, n-am de lucru şi îl întreb care a fost legătura între un Nurofen şi medalia de aur (retrasă) a Andreei Răducan, la Sydney? „În primul rînd – îmi spune Andrew – sportiva a fost victimă colaterală.“ Îi zic că asta se vede de la distanţă, nu era nevoie să mi-o spună un tip atît de informat ca el. În schimb, îi ofer eu o informaţie suplimentară: din motive care sînt obiectul unei conversaţii mai lungi, în Australia, orice legătură între români şi droguri este percepută ca fiind extrem de plauzibilă (în alt articol, voi povesti ce au în comun chinezii, războiul din Cambodgia, românii din Australia, opiul, un preot român din Melbourne şi Securitatea).

Atunci, Andrew mă întreabă: „Pe ce loc aţi ieşit la medalii?“ Îi zic: „pe 11, fără aurul acela“. „Aşadar – îmi răspunde – dacă ieşeaţi pe 10, conform cutumei din CIO, România ar fi trebuit să intre în Comitetul Executiv, cel cu pîinea şi cuţitul. Or, la momentul acela, şeful Comitetului Olimpic Român era Ion Ţiriac. Nu au vrut un rechin atît de mare între alţi rechini la fel de mari.“ Plauzibil, mă gîndesc. Îmi amintesc şi de gestul de atunci al lui Ţiriac: i-a făcut cadou Andreei Răducan o medalie de aur, pentru a-i alina o supărare mai mult decît justificată. Un asemenea gest nu ar fi fost nicidecum justificat dacă era vorba de un banal caz de dopaj.

Orice ziarist de investigaţie are o doză de paranoia. Unul de talie mondială ca Andrew Jennings are, probabil, mai multe (doze). Cert este că, molipsindu-mă de la el, privind zilele astea la jocurile londoneze, mă tot gîndesc la Olimpiada de la Sydney ca la un nefericit punct de cotitură. Performanţele sportive româneşti sînt, de atunci, în scădere. Nu pot fi atît de paranoic încît să dau vina pe nu ştiu ce complot internaţional. Nu este vina nici unui oficial străin că patinoarul Flamaropol (singurul patinoar acoperit din Bucureşti) arată ca o hazna. Faptul că acel săritor de la trambulină era fericit că a ajuns la o Olimpiadă, pentru că, în fine, a sărit şi el în apă, nu între bureţi, nu s-a petrecut din culpa străinătăţii. Îi văd pe scrimeri, pe gimnaşti sau pe canotori şi mă întreb mereu: de unde mai apar ei, la cum este finanţat şi organizat sportul în România? De unde mai vin, atîta vreme cît baza şcolară de selecţie este din ce în ce mai redusă? Ce antrenor i-a descoperit şi crescut? De fapt, mirarea mea este cum de mai există în România antrenori, cluburi şi federaţii.

Evident, mă bucur cînd văd steagul românesc la o ceremonie de premiere. Ştiu însă că performanţa îi aparţine în exclusivitate sportivului premiat. Ţara care se bucură cînd îşi vede acolo drapelul nu l-a ajutat cu nimic. Ţara este însă mulţumită că are motiv de bucurie, din fotoliu, ronţăind seminţe. Oricum, n-are la ce să palpite pînă cînd s-o reporni telenovela cu Gigi, Mitică şi nevasta lui Reghe. 

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.