Parabolă freudiană

Psihanaliștii, în speță cei din școala freudiană, au acordat o mare importanță plăcerii umane. Bătrînul Sigmund („Sigismund“, cum îi spunea, cîndva, o simpatică studentă) dă tonul acestei procupări – cum să-i zic? – „endorfinice“, în cărțile și articolele sale. Într-un studiu de la începutul secolului XX, numit Der Dichter und das Phantasieren / Poeții și reveria diurnă, psihiatrul analizează îndeaproape, după cum se vede și din titlu, problema „visării cu ochii deschiși“, a „fanteziilor“ de diverse tipuri, care ne bîntuie frecvent, extrăgîndu-ne, pe nesimțite, din realitatea imediată. Freud oferă, în eseu, un exemplu convingător. Să ne imaginăm (iată aici și o curiozitate științifică: investigăm și, ulterior, înțelegem imaginația tot prin intermediul imaginației), ne îndeamnă el, un orfan ajuns la vîrsta majoratului și ieșit, întîia dată de unul singur, din instituția unde a crescut, pentru a se prezenta la un interviu de angajare. Se află pe punctul de a deveni individ social și, firesc, își încearcă șansele de integrare. Are voință, energie și optimism. Speră ca viitorul să fie, măcar prin legea compensației, diferit față de trecut, adică mai generos. Nu știe însă ceva. Creierul omului reprezintă o mașinărie extrem de complicată, în interiorul căreia anumite mecanisme dețin voință proprie. Ca atare, în timp ce se îndreaptă către prezumtivul angajator (pe care nu-l cunoaște încă, dar care îl va evalua, în curînd, foarte riguros), mintea lui alunecă, involuntar, într-o „fantezie“ de toată frumusețea. În visul diurn al bietului băiat, se face că evaluatorul e un om de excelentă calitate morală. Îl apreciază din prima clipă și, inevitabil, îl angajează entuziast. Personajul nostru nu se va lăsa mai prejos (în raport cu așteptările investite în el, desigur). Muncește pe brînci și cîștigă respectul tuturor, cu precădere pe cel al șefului mulțumit de alegerea inspirată, făcută în acea zi binecuvîntată. Pentru a-și arăta satisfacția, patronul îl invită chiar, într-o zi, pe băiat la el acasă, în mijlocul familiei sale minunate. Tînărul se conformează și astfel o întîlnește pe fiica angajatorului. Dragoste la prima vedere, fericire absolută, sirop în proporții de pericol diabetic, extaz, paradis terestru. Cei doi se căsătoresc în scurtă vreme, au copii ravisanți și, la momentul oportun, moștenesc afacerea paternă, urcînd-o pe noi culmi de progres. Inutil de precizat: vor trăi fericiți pînă la adînci bătrîneți.

V-a pufnit rîsul? Ei bine, nu ar trebui. Nu doar pentru că autorul celebrei Introduceri în psihanaliză tratează cu maximă seriozitate „cazul“ de mai sus, ci pentru că, în lumina teoriei implicite, oricare dintre noi ar putea fi în locul fragilului orfan. Mintea băiatului cade, evident, în așa-zisa, în psihologie, „reverie diurnă“. Vede, cu alte cuvinte, cai verzi pe pereți. De ce o face totuși? Explicația adusă de Freud pare a se situa dincolo de orice dubiu. Psihicul tînărului caută secreția de endorfină. Cum o obține? Creionînd un scenariu existențial absurd, la o privire superficială, corect articulat însă la o radiografie de detaliu. Personajul psihanalitic „umple“, în povestea imaginară, toate „golurile“ existenței sale de pînă atunci cu situații compensatorii. N-a avut niciodată un tată, își creează unul alegoric în persoana viitorului șef. N-a fost membru al unei familii reale, se imaginează ca parte dintr-una onirică. I-au absentat mereu siguranța economică și socială, le construiește acum în regim de scenariu ipotetic. Fantezia substituie realitatea, visul înlocuiește viața. Explicația este parabolică – în clipa în care biografia se arată nefastă, mintea îți furnizează, automat, compensații simbolice. Compensații pe care le acceptăm bucuroși, crede Freud, în ciuda caracterului lor fantezist, întrucît au o calitate singulară – produc plăcere. Senzațiile procurate prin reveria diurnă sînt unice, creierul nu poate, practic, renunța la ele. Uneori, în contextele disperate, bineînțeles, putem ajunge să trăim numai pentru asemenea senzații. Ne transformăm în consumatorii florii de lotus din Odiseea homerică, punînd, fericiți, visul sublim înaintea realității pernicioase. Extrapolînd puțin discuția și păstrînd totodată proporțiile, mă întreb uneori dacă nevoia de plăcere (necondiționată și nemediată) nu ne face cumva, în mare măsură, victimele unui joc existențial iluzoriu, unde aspirațiile, interesele și stereotipiile individuale sau colective se suprapun, mistificator, peste adevărurile brute ale vieții. Filozofia admite faptul că oamenii nu definesc în afara lor decît ceea ce au definit deja în interior. Își proiectează așadar subiectivitatea deformatoare asupra lucrurilor și ființelor din vecinătate, modificîndu-le la nivelul percepției. În acest mod, Psihanaliștii, în speță cei din școala freudiană, au acordat o mare importanță plăcerii umane. 

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Foto: Sigmund Freud (wikimedia commons)