Pacientul rus
Oricui i se cere să asocieze cuvîntul neutralitate cu o țară se va gîndi, cel mai probabil, la Elveția. Încă de la Congresul de la Viena din 1815, cel care a pus capăt războaielor napoleoniene, elvețienii aleseseră această cale de care s-au ținut cu încăpățînare inclusiv în timpul războaielor mondiale.
În afară de beneficiul evident, evitarea conflictelor armate, Elveția a profitat de pe urma acestui statut atît pentru a deveni negociator în diverse afaceri internaționale complicate, cît și pentru a a-și transforma teritoriul într-un spațiu de refugiu pentru mulți dintre exilații istoriei ultimilor 200 de ani. Pentru ei și pentru banii lor. O afacere de pe urma căreia, de cele mai multe ori, țara a profitat din plin. După două secole de neutralitate, Elveția este una dintre cele mai bogate și mai sigure țări ale acestei lumi.
De aceea, știrea că Elveția studiază variante pentru a se poziționa mai aproape de NATO a provocat un pic de rumoare zilele trecute. Ba chiar și niște hohote de rîs și referințe ironice la calitatea de maestru al strategiei atribuită președintelui Rusiei, Vladimir Putin. Pentru că nu e nici un secret că, la fel ca în cazul Finlandei și Suediei, schimbarea de atitudine referitoare la relația cu alianța nord-atlantică este direct legată de războiul din Ucraina. Apropierea de NATO are sprijinul a aproape două treimi dintre cetățenii elvețieni. Iar relații mai strînse înseamnă un proces de consultare mai dens cu alianța, achiziții de armament și, probabil mult mai important, exportul de arme către state care aprovizionează la rîndul lor Ucraina. Statutul de neutralitate al Elveției este înscris în Constituție și, cel puțin în acest moment, el nu se va schimba. Acesta e motivul pentru care acești pași, ce par mici dacă facem comparația cu alte state europene, sînt, de fapt, majori și indică nivelul de anxietate al unei țări care altminteri nu avea prea multe motive să se plîngă în legătură cu viitorul.
Potrivit Reuters, în interiorul cercurilor guvernamentale elvețiene s-a discutat inclusiv perspectiva renunțării la neutralitate și a aderării la NATO, însă țara e încă departe de o astfel de decizie. Dar 200 de ani de politică publică ce a adus mai multe beneficii decît necazuri nu pot fi întorși chiar așa ușor. Mai simplu e să inventezi, așa cum face Thierry Burkart, lider al unuia dintre partidele din coaliția de guvernare, termenul de „neutralitate flexibilă”.
Cazul Elveției este relevant pentru a înțelege cîtă neliniște a reușit maestrul strategiilor de la Kremlin să provoace în Europa. Împreună cu aderarea la alianță a celor două state nordice amintite mai sus, accelerarea procesului de aderare la Uniunea Europeană a Ucrainei, Moldovei și, poate, a Georgiei, vedem un continent aflat în rapidă schimbare. Indiferent cum se va termina războiul din Ucraina, în absența unei schimbări majore la Moscova vom avea din nou o Europă divizată, împărțită în două blocuri a căror relație în zilele bune va fi definită de suspiciune și în cele mai puțin bune de capacitatea militară și economică.
Iar atunci cînd scriu despre schimbare majoră, nu mă refer la dispariția lui Vladimir Putin. Bătrîn, arogant și blocat în fantasmele sale, Putin va dispărea cîndva în anii următori. Dar guvernarea și deciziile sale nu au fost niciodată rezultatul simplei sale voințe. Ele sînt mai degrabă efectele unei paradigme care domină societatea rusă de ani de zile. Exponenții ei sînt politicieni, personalități media, oameni de cultură și oligarhi care nu pot accepta altă premisă decît aceea a unei Rusii superioare cu drepturi mai mari decît ale oricărei alte țări.
Sînt analiști care se amăgesc vorbind despre fragilitatea Rusiei în contextul actual. Într-adevăr, pe front se vede incompetența, economia e la nivelul unei țări mijlocii și silită, în urma sancțiunilor, să se întoarcă oriunde între anii ’70 și Evul Mediu. Dar puterea exercitată stupid de guvernele ruse nu izvorăște de acolo, ci din percepția că „cea mai mare țară din lume” e diferită și merită tratată diferit.
În mod ironic, exact acolo s-a ajuns. Rusia e tratată diferit, însă tratamentul acesta e similar cu acela aplicat unui locatar de bloc care amenință să dea foc la butelie. Se creează un cordon de securitate, toată lumea se pregătește de explozie și nimeni nu vrea să îi ducă de mîncare. Iar cînd e un pic de liniște, iluzia grandorii rusești provoacă hohote de rîs.
Rusia nu e fragilă. Are rezistența irațională a unui nebun care crede că universul conspiră împotriva lui. Și, înainte de a simți compasiune pentru boala nefericitului, trebuie să îți iei măsuri de siguranță. O fi cinic, dar dacă vrea să își facă rău, pacientul nostru are libertate totală. Important e să nu facă rău altora. Și fiecare își ia măsuri de siguranță. Vecinii de apartament ai pacientului nostru se pun la adăpost în NATO. Cei aflați mai departe, cum e Elveția, își schimbă yala. Mă întreb cîtă satisfacție poți simți, ca rus, văzînd că o Europă întreagă te crede pe cuvînt cînd ameninți.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.