Pacea într-o epocă a extremelor

3 septembrie 2014 PE CE LUME TRĂIM

Trăim într-o vreme a progresului şi a nebuniei. De la trenuri de mare viteză pînă la robotul de cercetare a planetei Marte, omenirea are un apetit neobosit pentru a împinge limitele şi a depăşi recorduri. Însă, deşi ambiţia puternică poate determina progresul, poate, de asemenea, să alimenteze nesăbuinţa şi devastarea la scară mare, după cum vedem în prezent în Irak, Siria, Gaza, vestul Chinei şi în alte locuri. Într-o epocă a extremelor, cum putem dobîndi pacea?

Un lucru este sigur: comunitatea internaţională iese în pierdere. Un număr incredibil de mare de ţări au refuzat, pur şi simplu, să ajute la rezolvarea numeroaselor conflicte care afectează lumea, în special cele din Orientul Mijlociu. Acelea care au intervenit – fie din motive esenţial strategice, cum este cazul Statelor Unite, sau dintr-un sentiment de obligaţie de a proteja societăţile implicate, ca în cazul Franţei – nu au găsit încă o abordare eficientă. Unele au căutat chiar să prelungească conflictele, crezînd că asta serveşte propriilor interese naţionale.

Evident, concentrarea pe interesele naţionale nu e potrivită pentru a tempera extremismul religios, pentru a limita suferinţa oamenilor şi a preveni deteriorarea societăţilor. Avînd în vedere factorii care alimentează tulburările de astăzi – lupta islamului cu modernitatea, credinţa iraţională în eficienţa forţei în a rezolva probleme, şi teama foarte răspîndită, deseori provenind din diferenţe religioase –, abordarea miriadei de probleme ale Marelui Orient Mijlociu începe cu liderii religioşi, nu cu cei politici.

Fireşte, islamul nu este singura religie care a făcut eforturi legate de modernitate. De fapt, majoritatea credinţelor majore – de la iudaism, la creştinism şi la confucianism – s-au născut din dorinţa de a menţine o ordine sociopolitică stabilită. (Budismul este o excepţie remarcabilă – fiind mai mult o filozofie decît o religie –, care s-a născut din respingerea structurii inegale şi violente a societăţilor brahmane.)

Însă, în aceeaşi măsură în care liderii religioşi se împotrivesc cu înverşunare schimbărilor, forţele de dezvoltare economică şi socială sînt de neoprit, iar transformarea relaţiilor dintre sexe, generaţii şi clase este inevitabilă. Alte grupări s-au împăcat cu această imuabilă realitate mai rapid decît islamul.

Evreii, cărora le-a lipsit mult timp propriul teritoriu, au găsit modernitatea în altă parte, apoi au adus-o în Israel. În China, deşi clericii şi soldaţii au blocat de secole dezvoltarea, interzicînd orice contact extern, ascensiunea unui regim anticlerical a deschis, în sfîrşit, calea către modernitate. Şi, după o luptă lungă şi dificilă, conducătorii creştini au recunoscut, în cele din urmă, nevoia unei reforme.

Pentru islam, acest pas a fost mult mai dificil. Conducătorii politici şi militari au reuşit să adune clericii islamici în spatele opoziţiei la reforma religioasă, reducîndu-i la tăcere pe cei care au îndrăznit să li se împotrivească. Acest lucru a constrîns progresul social, politic şi economic, pentru mulţi musulmani, în special pentru femei.

Ca să înrăutăţească lucrurile, în secolul al XIX-lea şi la începutul secolului XX, mare parte din lumea musulmană fusese subjugată de puterile imperiale europene. Cum era de aşteptat, această umilinţă a alimentat furia din societăţile tot mai fragmentate, unele grupări ajungînd la concluzia că trebuie să dezlănţuiască un război sfînt împotriva păgînilor din Occident.

Cu toate acestea, în ţări ca Irak, Siria şi Egipt, puterile seculare au îngăduit coabitarea credincioşilor, cel puţin pentru o perioadă. Ţara occidentală care a colonizat Lebanonul, Franţa, a reuşit chiar să angajeze fiecare comunitate religioasă într-un acord pentru coabitare stabilă – un plan care a inspirat eforturi similare în Algeria şi în Iran, sub Shah.

Însă pentru puterile occidentale, în special pentru Statele Unite, păstrarea acestor aranjamente delicate a trecut pe planul doi, în avantajul intereselor strategice, în special privind accesul la petrolul din regiune. Dacă aceste ţări ar căuta, precum susţin guvernele lor, să îmbunătăţească viaţa populaţiilor arabe, atunci ar fi promovat coabitarea, secularitatea şi stabilitatea. În schimb, ele au lansat intervenţii militare destabilizatoare, sub pretextul de a încuraja democraţia, distrugînd balanţa fragilă dintre grupările religioase şi etnice, în ţări precum Irak şi Siria.

Drept urmare, guvernele conduse de grupări sunnite, care se bucuraseră de sprijinul occidental, în schimbul unor tranzacţii petroliere mai mult decît profitabile – în special Arabia Saudită şi Egiptul –, au devenit inamicii şiiţilor şi ai misiunii acestora, sprijiniţi de Iran pentru a-şi recăpăta demnitatea şi identitatea. Rusia, cu ai săi 9,4 milioane de musulmani, a sprijit de asemenea şiiţii, sperînd că ascensiunea acestora va submina influenţa Occidentului asupra lumii arabe.

Pe măsură ce lupta islamului contra modernităţii a dus la conflicte, faptul că Israelul a îmbrăţişat progresul economic, tehnologic şi social i-a permis să cîştige cinci războaie fără a fi trebuit să negocieze vreun tratat de pace. Pentru Israel, frica este esenţială, atît ca sursă de motivare – ei datorîndu-i poziţia sa între ţările arabe –, cît şi ca sursă de protecţie, prin statutul său de putere nucleară clandestină.

Însă, după cum dovedeşte recenta izbucnire de violenţe din Gaza, există o limită a capacităţii fricii de a îndepărta conflictul. În multe cazuri, teama alimentează chiar mai multă violenţă.

De asemenea, precum evidenţiază luptele continue din ţări precum Siria şi Irak, folosirea forţei nu este o strategie eficientă de rezolvare a problemelor. Deşi forţa atent măsurată poate, uneori, să atenueze costurile în vieţi umane ale unui conflict, lucrul de care avem cu adevărat nevoie este compromisul, bazat pe înţelegerea faptului că un mediu stabil şi lipsit de conflicte este în interesul tuturor.

Totuşi, înainte să poată apărea orice compromis politic, e nevoie de o anumită măsură de reconciliere religioasă. Deşi liderii par a fi din ce în ce mai dispuşi să comunice unul cu altul, nu s-a discutat prea mult despre pace. Este vremea ca credincioşii să-şi bată la cap clericii – şi ca necredincioşii să-i sîcîie pe cei care cred – ca să asigure ceea ce nu poate face nici un politician: porunca de a respecta toţi oamenii, indiferent de credinţa lor.

Michel Rocard a fost prim-ministru al Franţei şi a condus Partidul Socialist Francez.

traducere de Cristina ŞTEFAN