Oxford, premierul şi Isaura

Am ajuns la Oxford, unde am vorbit, bineînțeles, cu nişte oameni. Traducerea în limbaj de demnitar sau politician serios ar fi „am predat la Oxford“. Considerînd timpul petrecut acolo – ceva mai puţin de 24 de ore, din care am dormit vreo trei –, aş fi putut spune, cu un pic de tupeu, că am făcut o postuniversitară. Dacă stăteam o săptămînă se punea de un masterat la vreunul dintre colegiile pe lîngă care am trecut mai des.

Oraşul e urît cu spume. Străzi vechi, clădiri vechi, multe biciclete şi plin de tocilari. Nu tu o manea, o piți, un mahăr, un termopan elegant. Lipsesc maşinile de fiţe parcate pe trotuare. Pînă şi pilangiul satului ne-a spus un superpoliticos ­„Good evening, gents“, după care a rîgîit un butoi de bere de calitate.

Despre comunitatea noastră nu pot spune decît că e o ruşine naţională! Şefii românilor de la Oxford sînt un tătar, un ungur şi o jumătate de grecoaică. Niș­te amărăşteni care fac şcoala în nişte rîsuri de clădiri de pe la 1300 şi care studiază chestii pe care nu le studiază oamenii serioşi. Nu tu instalatori, chelneri, marineri, avocaţi, primari, televizişti sau şefi de sindicate. O ardeau cu tot felul de vrăjeli ca neuroştiinţe şi fizică cuantică. Păi, bă, ce nevoie are ţara noastră de aşa ceva?! Unul mă vrăjea că predă nu ştiu ce aiureli cu neutroni pe acoloşa, şi conducea un Golf de chioşcangiu din Bucureşti. Cum, băi, să predai la Oxford, unde îşi trimete baronu’ ăl şmecher copilu’ cu 100.000 de euro bani de buzunar pe lună, şi să conduci un Golf de zece ani?! Ăla cu neuroştiinţa conducea o bicicletă. Una de 200 de euro, dacă îi punea un lanţ de aur.

M-au dus să mănînc la o cantină, frăţică! O cantină într-o batjocură de clădire fără geamuri, făcută acu’ 1500 de ani. Nu tu privelişte, nu lăutari, nici măcar o plasmă la care să te uiţi. Mi-au dat să mănînc nişte ardei, morcov şi sfeclă, toate crude. Măcar se potrivea cu specificul clădirii. Sînt destul de sigur că fostul şef de cabinet al lui Năstase – dacă ar fi crezut că era o chestie cu care s-o impresioneze pe Patricia Kaas – ar fi cumpărat chestiunea şi şi-ar fi ţinut caii acolo.

O bună parte din noapte am petrecut-o cu vreo 15 studenţi şi cercetători români de la Oxford, într-o casă mică rău de tot. S-au pus şi pe cîntat. Au chinuit o chitară într-un mod sadic. Pentru prima dată m-am simţit şi eu muzical într-o gaşcă şi, pentru cîteva melodii, am regretat că nu ascultă măcar un Vali Vijelie sau un Guţă. Români, cică, dar nu le funcţiona deloc gena strămoşească a lui Vadim. Politicoşi, deştepţi rău, cu o gîndire şi logică, şi critică în acelaşi timp. S-a băut vin românesc la greu şi apoi s-au dres cu palincă de Scoţia, însă fără mare efect asupra IQ-ului. Mîncarea fabuloasă – o ciorbă de sfeclă, iahnie de fasole şi tocăniţă – a fost gătită, bineînţeles, de alt „român“. Nevastă-sa a frecat-o cu intelectualitatea şi nu s-a atins de bucătărie. E drept că la un moment dat s-a dus repejor şi a cumpărat nişte prăjituri de la magazin, în timp ce ruşinea de mascul român dădea de mîncare la toată gaşca.

M-am cam îndrăgostit de Oxford. De lumea normală a românilor de acolo. De lipsa de fiţe şi de bun-simţul fabulos. Aşa că le-am povestit ce mi s-a întîmplat în ziua dinaintea Crăciunului, anul trecut.

Salut, ce faci? / Bine. / Eşti încă în Bucureşti? / Da… / Lucrezi şi zilele astea? / Da. Sînt deja un pic confuz. Are un accent de ardelean care îmi este vag cunoscut. Am nişte pachete în biroul de lîngă biroul meu, poţi să le iei să le dai copiilor care au nevoie. Am cărat, cu vreo două ore în urmă, de la subsolul unei librării, vreo 50 de pachete de la Shoe Box pe care plănuiesc să le duc în Jilava. Librarul era turc şi nu avea accent ardelean, m a ajutat să car pachetele la maşină şi sigur ştie că nu mai am loc în autoturism. Sînt chiar confuz, sînt trezit de la 6 şi am prestat la cărat pachetele vreo 45 de minute. Maşina mea e plină ochi.

Care birou? Mă gîndesc să îi zic că la noi se zice pivniţă, nu birou, dar mă abţin. Cu greu. O pauză. Sînt Dacian. / Care Dacian? / Dar cîţi Dacieni ştii? Încet-încet, se încălzeşte neuronul. Piticii sînt fericiţi, aşa că mă scap protocolar: Aaaaaa – The Dacian? Rîde. Îmi zice că vrea să doneze nişte bani pentru puştii care au nevoie – îndeajuns cît să rezolv nevoile de iarnă pentru vreo douăzeci de puşti. Mă ofer galant să îl împrumut de cîţi bani este nevoie, nu de alta, dar nu avem cum să ne vedem, că el o arde prin Ar­deal. Pînă la urmă, îşi donează, practic, tot salariul. Rîd şi îi spun că pot să joc rolul Isaurei. Şi că presa o să poată scrie că ţiganii îl au la mînă pe prim-ministru, care le datorează zeci de milioane. E Crăciun şi am face fericite o mulţime de televiziuni care ar putea să aibă ditamai „ştirile şocante“. Rîde şi el.

Fac cumpărături şi sînt bine. O mulţime de puşti din Jilava şi Ferentari au haine de iarnă cumpărate de premier. Nu ştie nici unul asta, căci aşa a fost înţelegerea. Probabil o să se bosumfle că am scris aici. Dacă aş verifica cu el, cel mai probabil mi-ar spune că nu ar vrea, dar că nici nu poate să-mi impună ce să scriu şi ce să nu scriu. Avem ca premier un om tare, tare bun şi, din păcate, prea puţini o ştiu.

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului și fondator al Policy Center for Roma and Minorities.