Ordine și dezordine

Ca să-i ajut pe studenții de la Litere să înțeleagă cum au (re)gîndit natura romanticii mă folosesc adesea de un text elocvent: prefața din 1826 a lui Victor Hugo la volumul Ode și balade. Victor Hugo compară aici grădinile de la Versailles cu jungla amazoniană. Preferințele lui sînt lesne de ghicit. Numai că nu frumusețea, grandoarea, măreția justifică această alegere. Ci criteriul cel mai puțin așteptat: ordinea. „Nu vom spune: Unde este măreţia? Unde este grandoarea? Unde este frumuseţea? Vom spune doar: Unde este ordinea? Unde este dezordinea?“

Următoarele cîteva pagini sînt o argumentare captivantă a ideii că adevărata ordine nu e de găsit în parcul Curții Regale franceze, ci tocmai în locul cel mai renumit pentru luxurianța lui haotică, în „pădurea primitivă din Lumea Nouă“. „Trebuie să ne ferim să confundăm ordinea cu regularitatea. Regularitatea nu priveşte decît forma exterioară; ordinea rezultă din fondul însuşi al lucrurilor […] Creatorul, care vede de la înălţime, ordonează; imitatorul, care priveşte de aproape, regularizează; cel dintîi procedează după legea propriei sale naturi, al doilea după regulile şcolii lui.“ Dacă punem alături și faimoasa metaforă hegeliană a stejarului existent deja, in nuce, în minuscula ghindă, ne va deveni și mai limpede pledoaria marelui romantic.

Numai că savanții zilelor noastre par să-i nu-i fi îndrăgit nici pe Hegel, nici pe Hugo atunci cînd s-au gîndit să ne livreze, de pildă, pepeni paralelipipedici, mult mai ușor de transportat sau de depozitat în frigider, pisici crescute în borcan, mult mai ușor de asortat în ambient, și cîte altele asemenea. L-au iubit pe Hegel doar pe jumătate adepții regimurilor totalitare, cînd și-au propus să-l aducă „cu capul în sus“, preschimbînd determinismul lui istoric în voluntarism ideologic. De­spre natura naturans, acel ceva nepipăibil care face ca lucrurile să fie întocmai ceea ce sînt, artificierii ingineriilor sociale n‑au avut, iarăși, o părere bună. Ei au preferat să vorbească despre știința – filozofia – care n-ar trebui să se rezume la a ne face să înțelegem lumea, ci să ne dea temeiurile pentru a o schimba.

Mi-au venit toate astea în minte – și multe altele – urmărind avalanșa de represalii ce au urmat tentativei de puci din Turcia. În particular, datorită cifrelor care anunțau ce meserii au fost afectate cu precădere de arestări sau disponibilizări: militari, polițiști, magistrați, funcționari publici și, în cel mai mare număr, profesori. Militarii, polițiștii, magistrații, funcționarii publici sînt „oameni ai ordinii“, într-un sens cît se poate de nehugolian. Sînt grădinile de la Versailles ale civilizației moderne, cei care asigură regularizarea funcționării acesteia în vederea siguranței și a predictibilității. Există, în ce-i privește, măcar un „alibi“, indiferent cît de credibil, care să justifice represaliile: presupunerea că ei ar fi derogat de la misiunea lor regulatorie, devenind factori ai „dezordinii“. Dar profesorii? Cei chemați să transforme vlăstarul copil în plantă adultă, cărei „ordini“ îi aparțin? Celei a cosorului grădinarului, care preschimbă tufișurile și arborii în sfere, cilindri sau piramide, sau celei a mîlului nutrient care îngăduie vegetației să explodeze?

Prin anii ’70 ai secolului trecut, pe cînd tehnologia digitală era încă în fașă, s-a lansat un slogan pedagogic ce promitea să elibereze în scurt timp omenirea de toate dilemele educaționale: instruirea programată. Era vorba, în esență, despre construirea unor algoritmi de învățare și de producerea bazei tehnice de implementare a acestora, astfel încît, într-un timp nu prea lung, să ne putem dispensa de veriga vulnerabilă a învățămîntului: profesorii. Profesorii nu sînt toți la fel de bine pregătiți pentru meseria pe care o practică, costă o groază de bani, sînt failibili, supuși erorii umane, hachițoși, emoționali, părtinitori – sînt, cu un cuvînt care pare pentru mulți a incorpora summum-ul defectelor umane, „subiectivi“. E clar că nu poți lăsa soarta copiilor noștri la cheremul subiectivismului unor indivizi pe care hazardul li-i aduce în cale.

În „procesul de învățămînt“, profesorii sînt, nu-i vorbă, factor perturbator. Ca și elevii, de altfel. Ca și părinții, nu în ultimul rînd. Ajuns, după absolvirea facultății, să predea matematica într-un liceu industrial unde nimeni nu părea să aibă nici un chef să învețe sau să-i învețe pe alții, întrebat cu ce se ocupă, fratele meu obișnuia să răspundă: „Creez haos de cea mai bună calitate.“

Astăzi, în societatea noastră schizoidă cea de toate zilele, corpul profesoral românesc fie cade sub tăvălugul blamului colectiv, fie e înălțat pe piedestalul osanalelor la fel de puțin îngăduitoare. Poate ar fi mai bine să facem pasul alături și să ne întrebăm, dimpreună cu poetul de acum aproape două veacuri: „Unde este ordinea? Unde este dezordinea?“ Pînă la aflarea răspunsului, un gînd fugar: vai de națiunea care va vrea să-i facă pe profesori să tragă cu mitraliera, să dirijeze traficul, să dea verdicte, să elibereze certificate.

Liviu Papadima este profesor de lite­ra­tură română la Facultatea de Litere, pro­rec­tor la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura româ­nă pentru liceu, apărute la Humanitas Edu­ca­țional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.