Orbi prin România
E nevoie de o cameră profesională HD, de un regizor plătit cu 1000 de euro pe zi şi de un comentariu din off care începe cu "Romania, here is what we were expecting…" E nevoie de o emisiune fără fasoane de corectitudine politică, aşa cum e Top Gear, unde prezentatorul poate spune din off următoarea propoziţie: "ne aşteptam ca aici cetăţenii să fie ocupaţi să dea cu pietre în ţigani" (hm, de ce cred că sînt unii dintre noi care chiar au povestit de tentaţia asta la o bere, cu echipa de filmare…?). Şi mai e nevoie de imagini din ţara noastră ca să descoperim că sîntem orbi. Orbi selectiv. În sprijinul acuzaţiei aducem proba unu: cadru larg, căruţă trasă de cal cu un cetăţean nebărbierit şi cu o privire uşor mai inteligentă decît a peştilor decorativi din acvariu. Cînd l-aţi văzut ultima oară? Mai exact, cînd l-aţi văzut ultima oară cu adevărat? Eu, unul, recunosc c-am fost acum o săptămînă la ţară. Am trecut probabil pe lîngă zeci de căruţe pe drumul judeţean care duce la casa bunicilor din Argeş. Dar nu mai ţin minte nimic. Doar peisaje. Copaci. Pădure, un rîu. În rest, nici un om. Nici o căruţă, nici un copil mucos care bate mingea pe şosea la 10 dimineaţa, cînd în mod clar ar trebui să fie la şcoală. Nu-mi aduc aminte nici o babă cu cojoc şi un fel de fustă lungă nedefinită, care bate drumul cu o găleată cu apă, două lumînări şi-un colac. Nu-mi aduc aminte de ea, deşi ştiu sigur că măcar zece dintre clonele ei mi-au ieşit în cale în dimineaţa aceea. Pur şi simplu nu mai văd aşa ceva. De ce? Ca să mă apăr, presupun. Ca să mă apăr de tot ceea ce nu-mi place, ceea ce nu pot accepta, ceea ce vreau să uit din ţara mea. Să vă descriu mai bine peisajul clasei de mijloc, într-o astfel de zi în care nu sîntem în stare să vedem căruţaşul cu ţigara în colţul gurii, înjurătura în celălalt şi biciul pe bietul animal. Păi, e simplu. În faţa noastră sînt cadranele maşinii. Statistic vorbind, sînt mai bine de două şanse din cinci ca pe ele să scrie în englezeşte. Pentru că în ultimii zece ani ne-am cumpărat masiv maşini noi, tocmai pentru ca să privim realitatea înconjurătoare dintr-o carapace care aparţine altei lumi. În dreapta, pe scaun, am pus geaca şi ochelarii de soare. Nici pe ea nu scrie nimic în româneşte. Nu seamănă cu cele pe care le poartă cei pe lîngă care trecem pe drum. A noastră e curată, are nume pe etichetă, cîteodată are nume mare brodat pe piept. Tommy sau Calvin sau Massimo sau ce vreţi dumneavoastră şi ce vă permiteţi. Pe gecile trecătorilor din satul aflat la minimum 10 kilometri de oraşul în care ne închipuim viaţa noastră în clasa mijlocie, nu scrie nimic. Sau mă rog, nu scrie cu litere. Sînt doar pete. Una de ulei, de cînd Nea Gheorghiţă s-a băgat sub tractor. Alta de vin, de la pomana de sîmbăta trecută. A treia de sînge, de cînd a tăiat găina. Încă una de noroi, apoi încă una de rosătură, acolo unde geaca se freacă mereu cu fierăstrăul, cînd trebuie tăiate lemnele. Şi aşa mai departe, în detalii mici, dar care fac diferenţa, cum vă va spune domnişoara cu aspiraţii de model şi vocabular limitat la trei sloganuri de marketing, care vinde la magazinul din mall. Nu mai vedem toate astea, şi nu pentru că mergem repede. Ci pentru că mintea noastră nu mai vrea, nu mai poate, nu mai suportă să mai locuiască aici, unde nimic nu se mişcă. În zece ani, marea noastră realizare naţională e autismul. Ne-am construit mici fragmente de realitate paralelă, în care trăim stereotipurile culturii globale a clasei mijlocii. Cînd evadăm din zona de siguranţă, luăm o parte din ea cu noi, ca o bulă semitransparentă, care ne ajută să nu ne rătăcim sau să lovim vreo vacă cu maşina. În rest, imaginea se opacizează brusc la apariţia Vechii Românii, după acelaşi procedeu din televiziune, cînd blurăm anumite detalii. Cînd punem o perdea electronică peste fragmente din cadru care ar putea leza persoanele mai sensibile la sînge, lacrimi şi, în general, privelişti triste. E nevoie să vină cîte o echipă de filmare din Anglia să ne arate ceea ce speram, în secret, să se fi desfiinţat, să fi trecut, să se fi evaporat între timp. România reală, aia în care timpul nu răspunde la comenzi, exact ca un avion care se prăbuşeşte cu motorul oprit, peste o mulţime de spectatori. Mie, unuia, aşa mi-a căzut în cap ediţia de Top Gear cu România. Mi-am adus aminte brusc de ţara mea de căruţaşi care merg pe marginea drumului şi pe care nimeni nu se opreşte să-i întrebe unde se duc şi, în general, care mai e viaţa lor. Chiar aşa, nea Gheorghiţă, chiar exişti? Sau lucrezi la o agenţie de modele şi te-au luat cu 100 pe zi, să dea bine şi exotic şi est-european în cadru?