Oraşul meu <p>- compunere -

E nevoie ca toată lumea să plece ca să-ţi dai seama că Bucureştiul e totuşi frumos. Fără maşini şi fără oameni, rămîi singur cu clădirile şi cu ce-a mai rămas din istoria lui. Nu foarte veche: nici o cariatidă n-are mai mult de 200 de ani, nici o coloană grecească nu e pe bune, nici o stradă cu nume de roman n-a fost botezată în latineşte de cîţiva centurioni grăbiţi. E firesc: pentru cine nu ştie, Bucureştiul n-a fost niciodată sub ocupaţie romană. Graniţa s-a oprit pe Olt, iar aici domneau roxolanii - îi ştiţi, urmaşii lor aruncă şi azi pachetul de ţigări gol din maşină. Oraşul are vechimea ultimului cutremur devastator şi dimensiunea istorică a lenei strămoşilor noştri, care n-aveau nici un chef de catedrale, cînd meterhaneaua sună aşa de bine la nivelul solului. Cînd treci prin oraşul gol, nu poţi să nu te întrebi cu ce ne-am schimbat faţă de generaţiile care au trecut pe aici. Te întrebi retoric, odată ce răspunsul e clar: astăzi, tot străinii fac clădirile şi afacerile, iar noi pregătim micii şi sarmalele. Cît mai putem, că sushi se ridică ameninţător la orizontul Pieţei Dorobanţi. Bucureştiul a ars de mai multe ori în istoria lui, şi nouă ne-a rămas moştenire expresia "o arzi aiurea", care pare să spună că există şi incendii cu sens. A fost ocupat din cînd în cînd, în principal de trupe turceşti, însă nu s-a învăţat minte. Ultima oară, prin anii ’90, turcii n-au mai venit chiar ei, că erau ocupaţi, însă ne-au trimis blugii lor Pyramid. Azi, turcul ne invită la mall, dar şi la televizor, la nu ştiu ce canal. Mall-ul a cîştigat de departe bătălia. Şi acum o veste deprimantă pentru toţi bărbaţii adevăraţi din oraş: Bucureştiul nostru iubit a fost ales ca reşedinţă domnească şi de un voievod cu porniri pidosnice. Gay, adică. E vorba de Radu cel Frumos - al cărui nume atestă faptul că lumea tot se prinde, chiar şi fără reviste mondene! De la el ne-a rămas primul hrisov în care Bucureştiul e numit capitală, însă nu şi informaţii în privinţa locurilor trendy din oraş în care puteai ieşi cu băieţii pe la 1465. Radu cel Cool a fost iubit al unui sultan şi frate vitreg cu Ţepeş, însă i-a plăcut ideea de a domni la Bucureşti - iar noi căutăm pînă astăzi motivul. Aici însă n-a neglijat familia, drept pentru care s-a însurat şi-a făcut şi un copil. Ipocrizia pe Dîmboviţa are, iată, rădăcini istorice. Golit de oameni, oraşul meu are dimensiunea faptelor lor arhitectonice. Am zis-o greu, însă e uşor de citit în clădiri: burghezia de sfîrşit de secol XIX din zona Traian ne-a lăsat casele vagon pe care ai noroc dacă le poţi cumpăra acum la 150 de mii de euro. Întreprinzătorii de succes din perioada interbelică se răsucesc în mormînt la Bellu, în vreme ce în casele lor îşi cresc copiii expaţii, care le-au închiriat cu 5000 de euro pe lună. Dintre urmaşii boierilor, nici unul n-are talk-show la televizor, însă toţi au cîte un palat de luat înapoi şi de dus la Paris sau New York. Le dăm, ce să facem, că ne vorbeşte lumea! Dar Bucureştiul tinereţii mele e cel al blocurilor. Cînd ne-am mutat din Cezar Bolliac (la o stradă de Popa Nan cea cîntată de Baniciu), la bloc în Pantelimon, a fost cea mai mare bucurie din viaţa mea. Progresul însemna atunci apă caldă la robinet, vedere de la etajul X şi camera mea personală. În cîţiva ani însă, igrasia ne-a răpit chiar camera aceea (în care iarna pereţii luceau a gheaţă), apa caldă şi-a făcut alt program, în alte oraşe mai norocoase, iar vederea de la etajul X s-a transformat în spaimă de încă un cutremur la acelaşi etaj. Totuşi, am nostalgia acelui apartament în care n-aveam curaj să aduc fetele, din cauză că toată mobila era într-o singură cameră: ce-ar fi zis de mine? Acum ştiu ce-au zis în sinea lor, şi regret. Rog să se consemneze. Oraşul meu e o populaţie în căutarea unui centru. N-avem aşa ceva, iar Primăria e prima care să se asigure că lucrurile şi rămîn aşa. În centrul istoric mai lipseşte împăratul Chinei, că în rest barierele şi gardienii încruntaţi îţi spun de la distanţă că aici începe "oraşul interzis". Avem însă un candidat nou pentru km 0: zona Dorobanţi, care a reuşit cumva s-o bată la cafenele şi aer parizian pe bătrîna Piaţă a Unirii. Aici v-am şi scris, la o masă lîngă care un italian cu muşchi, barbă de trei zile şi ochelari de soare anti-Interpol mi-a arătat încă o dată de unde venim: de la Rîm, cu escală în Sicilia şi Istanbul... (articol apărut în Dilema veche nr. 166, 12 aprilie 2007)