Opțiunile Japoniei

18 noiembrie 2010 PE CE LUME TRĂIM

Tensiunile curente dintre China şi Japonia au redeschis discuţia despre cît de mult a căzut Japonia de la momentul ei de glorie din anii ’80. În măsura în care acest declin este ancorat în realitate, poate Japonia să-şi revină?

Economia Japoniei a suferit două decenii de încetinire a creşterii din cauza unor decizii politice proaste care au urmat colapsului de preţ al activelor de la începutul anilor ’90. În 2010, economia Chinei a depăşit-o pe cea a Japoniei în volum total, chiar dacă socotind pe cap de locuitor e de-abia la o şesime. În 1988, opt din primele zece companii din lume erau japoneze. Astăzi nu mai e nici una.

Dar, în ciuda performanţelor slabe din ultima vreme, Japonia mai are încă resurse impresionante de putere. Are a treia economie pe plan mondial, industrii sofisticate şi una dintre cele mai bine echipate armate convenţionale din Asia.

Doar cu două decenii în urmă, mulţi americani se temeau că ţara lor va fi întrecută după ce venitul pe cap de locuitor din Japonia îl depăşise pe cel din America. Cărţile preziceau un Bloc Pacific condus de Japonia care ar fi exclus America şi chiar un eventual război între cele două ţări. Futurologul Herman Kahn prevedea că Japonia va deveni o putere nucleară şi că tranziţia rolului Japoniei ar fi urmat să semene cu „schimbarea adusă în Europa şi în afacerile externe mondiale în 1870, prin ridicarea Prusiei“.

Astăzi, aceste viziuni sînt utile în a aminti cît de riscant este să faci proiecţii liniare bazate pe creşteri rapide ale resurselor de putere. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Japonia înregistra 5% din producţia industrială a lumii. Devastată de război, nu şi-a mai regăsit acest nivel pînă în 1964. Din 1950 pînă în 1974, ţara a avut o medie a ratei anuale de creştere economică de 10% iar pînă în 1980 a ajuns a doua economie ca mărime din lume, cu 15% din totalul exporturilor mondiale. Japonia a devenit de asemenea cel mai mare creditor şi cel mai mare donator de ajutoare străine din lume. Tehnologia sa era mai mult sau mai puţin echivalentă cu cea a Statelor Unite şi chiar uşor mai avansată în unele ramuri manufacturiere. Japonia s-a înarmat la un nivel scăzut (restricţionînd cheltuielile militare la 1% din PIB) şi s-a concentrat asupra creşterii economice. Aceasta nu a fost prima dată cînd ea a renăscut într-un mod impresionant. 150 de ani mai înainte, Japonia a devenit prima ţară ne-occidentală care s-a adaptat cu succes la globalizarea modernă. După secole de izolare, restaurarea din epoca împăratului Meiji a făcut selecţii din întreaga lume, iar ţara a devenit îndeajuns de puternică încît să învingă o mare putere europeană în Războiul ruso-japonez.

Poate Japonia să-şi revină din nou? În 2000, o comisie de analiză a obiectivelor pentru secolul XXI, din partea prim-ministrului, a făcut chiar apel la asta. Puţine s-au întîmplat însă. Din cauza stagnării economice, a slăbiciunilor sistemului politic, a îmbătrînirii populaţiei şi a rezistenţei la imigraţie, schimbările fundamentale nu vor fi uşoare. Dar Japonia continuă să aibă un standard înalt de viaţă, o forţă de muncă superior calificată, o societate stabilă şi domenii tehnologice şi manufacturiere în care domină. În plus, cultura ei tradiţională şi populară, asistenţa dezvoltată în străinătate şi sprijinul instituţiilor internaţionale furnizează resurse pentru puterea ei soft, sau de atracţie. Dar pare improbabil ca Japonia să revină într-un deceniu sau două o mare pretendentă la supremaţia globală economică sau militară, aşa cum se prezicea acum douăzeci de ani. Cu o suprafaţă aproximativ egală cu a Californiei, Japonia nu va avea niciodată amploarea geografică sau demografică a Chinei sau a Statelor Unite. Iar puterea sa soft este subcotată din cauza politicilor şi atitudinilor etnocentrice.

Unii politicieni japonezi vorbesc despre revizuirea Articolului 9 din Constituţie, care restricţionează armata doar la forţe defensive, iar cîţiva vorbesc despre înarmare nucleară. Şi una şi alta par variante neînţelepte şi improbabile în momentul de faţă.

Pe de altă parte, dacă Japonia se aliază cu China, resursele combinate ale celor două ţări ar crea o coaliţie foarte potentă. În 2006, China a devenit cel mai mare partener comercial al Japoniei, iar noul guvern format de Partidul Democrat Japonez în 2009 a căutat să îmbunătăţească relaţiile bilaterale.

Dar şi o asemenea alianţă pare improbabilă. Nu doar pentru că rănile din anii ’30 încă nu s-au vindecat, dar şi pentru că între cele două ţări există viziuni în conflict despre rolul pe care Japonia trebuie să-l joace în Asia şi în lume. De exemplu, China a blocat eforturile prin care Japonia încerca să devină un membru permanent al Consiliului de Securitate ONU. Mai de curînd, după ce japonezii au arestat un căpitan de vapor de pescuit chinez lîngă disputatele insule Senkaku, China a răspuns dur prin arestarea unor oameni de afaceri japonezi, anularea vizelor studenţeşti şi suspendarea exporturilor de minereuri rare de care sînt dependente unele industrii japoneze cheie.

Acţiunile Chinei i-au şocat pe mulţi japonezi şi au micşorat puterea de atracţie a Chinei în Japonia. Aşa cum spunea un profesor japonez în termeni fotbalistici, China şi-a dat autogol. De asemenea, e mai greu de crezut că Statele Unite se vor retrage din regiunea Asiei de Est şi că Japonia va trece de partea unei Chine rămase puternice, decît că Japonia va păstra alianţa cu Statele Unite menţinîndu-şi astfel şi independenţa faţă de China.

Principalul pericol pentru Japonia de astăzi este tendinţa de a se închide, în loc să devină o putere mondială civilă care să-şi realizeze marele său potenţial de a produce bunuri pentru tot globul. Spre exemplu, bugetul de asistenţă internaţională al Japoniei a scăzut şi, faţă de acum două decenii, numărul studenţilor care învaţă în străinătate s-a înjumătăţit. O închidere în sine a Japoniei ar fi o pierdere pentru întreaga lume.

Joseph S. Nye, fost secretar adjunct în probleme de Apărare al SUA, este profesor la Universitatea Harvard şi autor al cărţii în curs de apariţie: The Future of Power.

traducere de Andrei MANOLESCU