Opt lecții ale războiului din Ucraina
Atunci cînd președintele rus Vladimir Putin a ordonat invadarea Ucrainei pe 24 februarie, el a preconizat capturarea rapidă a Kievului și o schimbare de regim similară intervențiilor sovietice de la Budapesta, în 1956, și din Praga, în 1968. Dar nu a fost să fie așa. Războiul face încă ravagii și nimeni nu știe cînd se va termina.
Unii observatori au cerut o încetare grabnică a focului, alții au subliniat importanța pedepsirii agresiunii rusești. Dar, pînă la urmă, rezultatul va fi determinat de faptele din teren. Și, întrucît e prea devreme fie și pentru a ghici cînd anume se va termina războiul, unele concluzii sînt, evident, pripite. De exemplu, argumentele potrivit cărora era războiului cu tancuri a apus au fost respinse pe măsură ce luptele s-au deplasat dinspre suburbiile nordice ale Kievului spre cîmpiile estice ale regiunii Donbas.
Dar, chiar și în această fază de început, putem deja desprinde opt lecții – unele vechi, altele noi – pe care lumea le învață (sau reînvață) din războiul ruso-ucrainean.
Prima lecție: disuasiunea nucleară funcționează, dar depinde de mizele relative în mai mare măsură decît de capacitățile reale. Occidentul a fost disuadat, dar pînă la un punct. Amenințările lui Putin au împiedicat guvernele vestice să trimită trupe în Ucraina (dar nu și armament). Acest rezultat nu reflectă cîtuși de puțin o superioritate a capacităților nucleare rusești, ci, mai degrabă, discrepanța dintre viziunea lui Putin, pentru care Ucraina reprezintă un interes național vital, și viziunea Occidentului, pentru care Ucraina e de importanță reală, dar mai puțin vitală.
A doua lecție: interdependența economică nu preîntîmpină războiul. Chiar dacă această lecție era deja bine cunoscută – după ce Primul Război Mondial a avut loc între cei mai importanți parteneri comerciali ai lumii –, ea a fost ignorată de politicieni germani, precum fostul cancelar Gerhard Schröder. Guvernul său a augmentat importurile – și dependența – de petrolul și de gazele rusești, sperînd, pesemne, că o întrerupere a relațiilor comerciale ar fi prea costisitoare pentru ambele părți. Chiar dacă interdependența comercială poate spori costurile unui război, ea nu-l poate, evident, preveni.
A treia lecție: interdependența economică asimetrică poate fi instrumentalizată de către partea mai puțin dependentă; dar, atunci cînd mizele sînt simetrice, interdependența e un instrument slab. Rusia depinde de veniturile provenite din exporturile sale energetice pentru a-și finanța războiul, dar Europa e în prea mare măsură dependentă de energia rusească pentru a renunța la ea complet. Avem de-a face cu o interdependență energetică, în mare, simetrică. (Pe de altă parte, în lumea finanțelor, Rusia e mai vulnerabilă față de sancțiunile Vestului, care se vor resimți în timp tot mai mult.)
A patra lecție: chiar dacă sancțiunile sporesc, pentru agresori, cheltuielile, ele nu dau rezultate pe termen scurt. William Burns, director CIA (și fost ambasador în Rusia), s-a întîlnit, se pare, cu Putin, în luna noiembrie a anului trecut, și l-a avertizat, în zadar, că o invazie ar genera sancțiuni. (Pe de altă parte, președintele chinez Xi Jinping i-a oferit lui Putin o susținere limitată, în pofida prieteniei „fără limite” pe care a declarat-o față de Rusia – din teamă, poate, că țara sa ar putea fi afectată de sancțiuni secundare ale SUA.)
A cincea lecție: războiul informațional e efectiv. După cum a arătat John Arquilla de la RAND Corporation cu două decenii în urmă, rezultatele unui război modern depind nu numai de armata care cîștigă, ci și de „relatarea care cîștigă”. Dezvăluirea minuțioasă a informațiilor cu privire la planurile militare ale Rusiei practicată de SUA s-a dovedit foarte eficientă în „pre-demascarea” relatărilor lui Putin din spațiul european și a contribuit decisiv la solidarizarea Vestului, atunci cînd invazia s-a petrecut conform previziunilor.
A șasea lecție: hard power (puterea coercitivă) și soft power (puterea diplomatică, persuasivă) sînt deopotrivă importante. Chiar dacă coerciția bate persuasiunea pe termen scurt, soft power are efect pe termen lung. Smart power (puterea inteligentă) e abilitatea de a combina hard power și soft power, astfel încît ele să funcționeze complementar, nu contradictoriu. Ceea ce lui Putin nu i-a reușit. Brutalitatea Rusiei în Ucraina a provocat în așa măsură repulsie, încît Germania a decis în cele din urmă suspendarea proiectului conductei de gaze Nord Stream 2 – un rezultat pe care presiunile SUA nu au reușit să-l obțină ani de-a rîndul. La celălalt pol, președintele ucrainean Volodimir Zelenski, un fost actor, și-a folosit abilitățile teatrale perfecționate profesional pentru a înfățișa un portret atractiv al țării sale, cîștigînd astfel nu numai simpatia, dar și armamentul indispensabil puterii coercitive.
A șaptea lecție: capacitatea cibernetică nu e un panaceu. Rusia a folosit arme cibernetice pentru a ataca rețeaua de electricitate a Ucrainei încă din 2015 – și mulți analiști au prezis, la începutul invaziei, un Blitzkrieg cibernetic îndreptat împotriva Guvernului și a infrastructurii țării. Și totuși, chiar dacă se pare că au avut loc multe atacuri cibernetice pe parcursul războiului, nici unul nu a avut consecințe de amploare. Chiar și atunci cînd a fost atacată rețeaua de sateliți Viasat, Zelenski a putut comunica în continuare cu auditoriul său global, prin intermediul mai multor minisateliți furnizați de Starlink.
Mai mult, prin antrenament și experiență, forțele de apărare cibernetică ale Ucrainei s-au perfecționat. Iar în timpul războiul, armele cinetice le-au permis comandanților o mai bună apreciere a succesului, a preciziei și a evaluării daunelor decît armele cibernetice. În cazul armelor cibernetice, nu poți ști întotdeauna dacă un atac a reușit sau a fost contracarat. Cînd însă folosești explozibili, poți vedea nemijlocit impactul și evalua daunele cu mai multă precizie.
A opta și cea mai importantă lecție e una dintre cele mai vechi: războiul nu poate fi prezis. După cum scria Shakespeare, cu mai bine de patru secole în urmă, e primejdios cînd un conducător „va striga omor […] și slobozi-va cîinii războiului”. Iar promisiunea unui război de scurtă durată e periculos de seducătoare. În august 1914, după cum se știe, conducătorii Europei se așteptau ca trupele „să revină înapoi la vatră pînă la Crăciun”. De fapt, ei au provocat un război de patru ani, în urma căruia patru dintre acești conducători și-au pierdut tronurile. Imediat după invadarea Irakului de către SUA, în 2003, mulți anticipau, la Washington, o „plimbare la șosea” („Misiune îndeplinită” se putea citi pe banner-ul unei ambarcațiuni militare, în mai 2003), dar conflictul s-a întins pe ani de zile.
Acum, Putin e cel care a slobozit cîinii războiului. Și s-ar putea ca ei să se întoarcă împotriva lui.
Joseph S. Nye, Jr., profesor la Universitatea Harvard și fost secretar de stat al SUA în domeniul apărării, e autorul, printre altele, al volumului Do Morals Matter? Presidents and Foreign Policy from FDR to Trump (Oxford University Press, 2020).
Copyright: Project Syndicate, 2022
traducere de Matei PLEŞU
Foto: wikimedia commons