ONU pentru salvarea climei

18 martie 2010 PE CE LUME TRĂIM

Adunarea Generală a Naţiunilor Unite e singura structură din lume în care toate ţările votează, iar legea majorităţii prevalează. Nu există cerinţă de unanimitate sau drept de veto, ceea ce ar putea fi cauza faptului că ONU nu a fost implicată îndeajuns în efortul de combatere a schimbărilor climatice. Cu toate acestea, Adunarea Generală e singurul loc unde obstrucţionările din partea marilor puteri – de exemplu, poziţia Chinei şi a Statelor Unite la summit-ul de la Copenhaga – pot fi trecute cu vederea.

Desigur, pînă acum ONU a jucat un rol de lider în domeniul schimbărilor climatice. Conferinţa „părţilor implicate“ (COP) s-a ţinut aproape în fiecare an de cînd Convenţia ONU asupra Schimbărilor Climatice a fost semnată în 1992 la Rio de Janeiro. Întîlnirile sînt adesea tehnice, iar discuţiile au loc, de obicei, între ambasadori. Dar uneori munca lor de pregătire necesită decizii luate la nivel ministerial sau chiar de către preşedinţii de stat. Acesta a fost cazul Kyoto, 1997, şi, din nou, în Copenhaga, la COP15.

Ne putem aminti că la Kyoto au venit multe delegaţii străine pregătite să accepte, resemnate, ideea unei taxe pe gazele cu efect de seră, sau cel puţin asupra dioxidului de carbon, cel mai întîlnit gaz cu efect de seră. Delegaţia americană, printr-o hotărîre guvernamentală privind reducerea intervenţiei statului în economie, s-a opus cu vehemenţă acestei idei.

Delegaţia americană a propus atunci un sistem total diferit de cel discutat, prin care emisiile ar putea fi transformate în permise sau cote, tranzacţionabile pe o piaţă destinată acestui scop.

În final, acesta a fost sistemul ales la Kyoto, cu speranţa că SUA, cei care l-au propus, îl vor şi respecta. China şi India au fost absente, iar Rusia, total ostilă acestei idei. Dar SUA au refuzat ratificarea Protocolului de la Kyoto.

Uniunea Europeană a fost singurul grup de naţiuni care s-a gîndit serios la punerea în aplicare a acestui plan. Un sistem european de cote, limitat la producătorii de energie, electricitate şi la cei de materiale – cele două mari surse majore de emisii – a intrat în vigoare din 2005.

Conferinţa de la Copenhaga trebuia să creeze un tratat succesoral care să preia misiunea Protocolului de la Kyoto, după expirarea acestuia în 2012. Dar cele patru zile de discuţii între liderii lumii s-au dovedit a fi un fiasco. Un document de patru pagini, aclamat vag, dar nu supus votului, exprima speranţa că scopul acţiunilor internaţionale va viza limitarea încălzirii globale la 2ºC de-a lungul secolului XXI, dar nu spune nimic despre cum se va realiza acest lucru – fără asumarea angajamentelor privind cantitatea de emisii şi fără un sistem la nivel mondial de măsurători şi supraveghere.

Un astfel de eşec este extrem de dăunător. Fără angajamente guvernamentale, nu poate exista nici o încercare de limitare în mod eficient a emisiilor de carbon, ceea ce implică faptul că în clipa cînd lumea chiar va încerca să ia măsuri, va fi cu atît mai greu să se mai încetinească cursul schimbărilor climatice şi să se limiteze efectele. Mai mult de atît, Europa însăşi nu are o siguranţă deplină privind propriul sistem de cote, sistem care nu a funcţionat prea bine nici de la bun început.

Mai mult de 43 de membri ai Alianţei Micilor State Insulare (AOSIS) cred că decizia de a nu face nimic, de a lăsa apele oceanului să crească, poate fi considerată echivalentă cu aprobarea unei crime. Cel mai mic stat, Tuvalu, cu 11.000 de locuitori îşi caută deja un loc pentru a evacua populaţia cînd insula va dispărea. Mai mult de jumătate din teritoriul Bangladesh-ului, patria a 100 de milioane de locuitori, e şi ea ameninţată de inundaţii, la fel şi un sfert din teritoriul Olandei, cu 16 milioane de locuitori.

Cele mai multe dintre aceste potenţiale refugii se presupune că vor fi suprafeţe imense secetoase din Orientul Mijlociu, regiunea mediteraneană, China centrală şi Statele Unite. Unii prevăd că această migraţie va avea loc în a doua jumătate a acestui secol.

Avînd în vedere amploarea catastrofei, lumea nu-şi poate permite să lase lucrurile aşa cum sînt. Desigur că procesul nu s-a oprit. Conferinţe cu privire la schimbările climatice se vor ţine în continuare. Dar viitoarea conferinţă poate va aduce şi o adevărată reglare de conturi. Într-adevăr, oamenii şi guvernele au nevoie să-şi exprime furia privind acordul semnat la Copenhaga, un acord fără constrîngeri, în ciuda dorinţei multora dintre cei prezenţi de a rezolva ceva.

Din fericire, întîlnirea de la Copenhaga a fost suficientă pentru a reporni procesul. Dar acest fenomen ar trebui să înceapă acum, iar Naţiunile Unite, în special Adunarea Generală, să fie punctul de plecare. Mulţi comentatori au condamnat Naţiunile Unite pentru eşecul de la Copenhaga, dar aceasta e o interpretare greşită a ceea ce s-a întîmplat de fapt. ONU a fost doar un ghid, a oferit logistica, interpretările şi o ordine de zi. Organismele de conducere nu au funcţionat pentru că nu au fost chemate în timpul discuţiilor.

Prin urmare, este timpul să folosim cum se cuvine Naţiunile Unite şi să invocăm o luare de poziţie a Adunării Generale. ONU nu a fost responsabilă pentru eşecul din Copenhaga şi n-ar trebui să se poarte ca atare. Ar trebui însă să-şi folosească acum puterile de parlament mondial pentru a depăşi obstrucţionările celor cîţiva.