ONG-uri și leadership emoțional

6 octombrie 2021   PE CE LUME TRĂIM

Citeam zilele trecute un articol despre o campanie pe care un ONG o susține în mediul educațional, în școli, pentru a combate fenomenul lipsei încrederii în sine a adolescentelor, pentru construcția și întărirea mecanismelor care ar favoriza creșterea stimei de sine, a încrederii în propria valoare. În principiu, mi se pare un lucru extraordinar.

Vorbeam deunăzi cu niște amici, care nu au implicare directă în sistemul de educație, oameni cu diverse specializări și preocupări. Își exprimau, pe de o parte, convingerea că școala trebuie să le dezvolte elevilor astfel de mecanisme, care să sprijine dezvoltarea personală, dincolo de acumularea de informație. Sigur, pe de altă parte, opiniile, mai cu seamă că amicii respectivi aparțin unor medii profesionale extra-educaționale, erau împărțite în privința mijloacelor logistice, de la cei care consideră că acest demers ar trebui realizat prin ore specifice pînă la cei care, intuitiv, se pronunțau pentru o infuzare a curriculum-ului disciplinelor fundamentale cu elemente care țin de această procesualitate a formării unor persoane autonome și conștiente. Oricum, opinia comună era legată de nevoia existenței unor astfel de demersuri, de importanța pe care școala ar trebui să o acorde acestor procese emoționale, nu doar transmiterii de informații și nici chiar formării unor competențe ce țin doar de un traseu profesional. În plus, tot cu amicii mei observam că sîntem, ca moment istoric, în cel mai evoluat punct de pînă acum, accesul la resurse este incomparabil în raport cu ce ofertă aveau înaintașii noștri, și nu mă refer doar la informația științifică de bază, ci și la informația care ține de conștientizarea nevoilor de dezvoltare personală. Acest acces mult mai diversificat determină și apariția nevoii, evident, care începe, încet-încet, să se manifeste și în mediul educațional. Nu prea existau în trecut, nici măcar pe vremea cînd eram eu elev, preocupări în acest sens în spațiul formal educațional, decît, eventual, în unele ore de dirigenție sau pe coridoarele școlii, dacă se întîmpla să fie vreun profesor mai intuitiv în acest sens.

Personal, sînt de părere că această schimbare de paradigmă trebuie să se producă nu prin introducerea unor discipline noi în curricula școlară, ci prin schimbarea modului în care sînt procesate, vehiculate, transmise, interpretate, valorificate conținuturile specifice disciplinelor fundamentale, existente deja în corpusul disciplinelor din planurile-cadru ale sistemului educațional. În linii mari vorbind, desigur, disciplinele umaniste sînt mai predispuse unui demers care să favorizeze dezvoltarea personală, care să se deschidă spre înțelegerea profundă a proceselor emoționale, a mecanismelor de reziliență, a celor care construiesc percepția pozitivă a alterității și implicit raportarea pozitivă la sine etc. Disciplinele realiste au un spațiu de manevră mai limitat, în această privință, probabil, fără a fi însă nici ele total lipsite de el.

Problema care se ridică însă este a construcției unor mentalități în rîndurile resursei umane de care dispunem. De ce spun asta? Pentru că oricît de bine ar fi scrise niște documente curriculare normative, care să vină în sprijinul unei astfel de viziuni, începînd de la planuri-cadru, idealuri educaționale, profiluri ale absolvenților ș.a. pînă la programele școlare, în absența unei resurse umane, care să asume în ansamblul ei o nouă viziune, lucrurile sînt greu de realizat. E greu cînd ai de-a face cu aspecte concrete, de tipul unor concepte de specialitate – întîlnesc și astăzi, de exemplu, profesori care predau concepte gramaticale ieșite din programa școlară de cîțiva ani –, darmite cînd ai de-a face cu viziuni, cu paradigme interpretative, cu chestiuni care se îndepărtează de concretul normativ.

Și totuși, întorcîndu-mă spre știrea de la care am pornit, sînt cel puțin rezervat față de intruziunea în mediul școlar formal a diverselor ONG-uri. Le văd ca parteneri importanți și, mai mult, ca factori generatori de nou, care pot mișca lucrurile, pot să le impulsioneze. Sînt de acord că pot susține ateliere în școli, cu participare benevolă a elevilor, sau, eventual, să participe în parteneriat cu profesorii la unele ore. Dar n-aș fi niciodată de acord cu intrarea lor în sala de clasă în mod autorizat, ca prestatori de servicii educaționale, ținînd poate cursuri opționale. Și nici nu cred că se va ajunge vreodată acolo, desigur. Pentru că un demers cum este cel susținut de ONG-ul la care făceam referire mai sus îl văd, cum am explicat deja, ca pe unul sistemic, realizat prin intermediul disciplinelor de bază și al profesorilor atestați pedagogic, psihologic și științific. În treacăt fie spus, mă întreb și de ce consideră această organizație că doar fetele au nevoie de o astfel de campanie de întărire a încrederii în sine, iar băieții nu ar avea.

Pe de altă parte, cum spuneam, pentru că marea masă a profesorilor probabil nu este pregătită, mentalitar mai ales, să schimbe macazul în direcția unei prestații didactice cu adevărat centrată pe dezvoltarea personală – și poate am spus greșit că nu este pregătită mentalitar, căci mai este vorba și despre necesitatea unei pregătiri psiho-pedagogice și chiar de specialitate –, pentru că schimbările de viziune curriculară au efecte în timp și nu se prea pot realiza peste noapte, aș îndrăzni să cred că un pas important poate să vină și din schimbarea treptată, mai întîi, a culturii organizaționale în sistem. Adică din apariția unor lideri, la nivelul inspectoratelor școlare, dar mai ales al școlilor, prin directori care să asume un leadership emoțional. În fapt, și mă folosesc aici de ceea ce afirmă Crowford în cartea sa Getting to the Heart of Leadership: Emotion and Educational Leadership, pornind de la ideea că percepția este realitate, leadership-ul educațional trebuie să fie unul care să țină cont de emoții, de sentimente. Dacă liderii vor aborda un management de tip emoțional, va fi mult mai simplu să insufle și profesorilor dorința de a asuma o viziune a dezvoltării personale și de a practica actul pedagogic menționat în fișa postului dintr-o atare perspectivă. Cum tocmai se apropie concursul directorilor, să sperăm că cei mai mulți dintre cei care îl vor promova se vor atașa de acest model managerial.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe