Omul politic ştie - gînd despre prostie

17 octombrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Vin alegerile. Iar. Lung şi zbuciumat prilej. Ca întotdeauna, momentele de febră electorală scot în evidenţă, în tonuri groteşti, păcatele de grup sau individuale ale competitorilor. Poate că şi păcatele de grup ale alegătorilor, dar despre acestea vorbim altă dată. Mereu altă dată. În vremea alegerilor, mai mult ca oricînd, se văd defectele politicienilor, şi am avut mereu impresia că, de fiecare dată, unul a fost mai vizibil, mai proeminent decît toate celelalte. În pandant, de fiecare dată, ceva bun, util, constructiv s-a pierdut. Cusurul vedetă, defectul definitiv consacrat de alegeri se cronicizează mai apoi, în timp, şi capătă forme din ce în ce mai interesante, dar nu piere. Dimpotrivă, ceea ce s-a pierdut, cu ocazia clipelor electorale, dus a fost. Astfel, la alegerile din 1992 s-a văzut cel mai bine marca genetică a noii clase politice – comunismul – şi s-a pierdut definitiv speranţa. Au fost, cred, alegerile al căror efect îl trăim şi azi. Nici un an electoral ulterior nu a avut magnitudinea lui 1992. În 1996, alegerile au fost dominate de naivitate şi s-a pierdut definitiv inocenţa. Niciodată ca atunci poporul nu a mai fost dispus să-i creadă pe politicieni. La alegerile din 2000, dintre păcatele politice s-a ridicat şi a dănţuit frenetic demagogia. A pierit, jucată în picioare, responsabilitatea. Nimănui nu i-a păsat de cei care dovediseră responsabilitate, iar urnele au decis că aceştia trebuie scoşi din joc. La alegerile din 2004, vedeta păcatelor a fost corupţia şi s-au pierdut distincţiile ideologice semnificative. După 2004, percepţia populară că toate partidele sînt la fel s-a instalat definitiv în minţile oamenilor. Pentru 2008, vă voi lăsa pe dumneavoastră să observaţi ce păcat a dominat şi ce virtute a pierit – eu am participat şi am cîştigat acele alegeri, aşa că nu le pot vedea cu detaşarea necesară. Alegerile acestea, cred, arată mai clar decît toate celelalte prostia şi vor consacra definitiv moartea decenţei.

Zilele trecute, alături de noi prieteni, am comentat dialogul platonician „Omul politic“. Nu ştiu bine de ce – acest dialog nu e printre primele texte la care te gîndeşti cînd vine vorba despre gîndirea politică a lui Platon. Imediat, îţi vine în minte „Republica“ sau „Scrisoarea a VII-a“. Chiar şi „Criton“ sau plicticosul „Legile“ sînt mai la îndemînă celui rugat să sugereze o bibliografie politică platoniciană decît este „Omul politic“, şi e nedrept. Confiscat de pachetul dialogic în care e pus, alături de „Sofistul“ şi „Theitetos“, „Omul politic“ pare mai degrabă un dialog cu miză (epistemio)logică. Dar nu e deloc aşa. În plus, dialogul acesta e foarte relevant acum, căci „Omul politic“ se ocupă de ceva ce e crucial pentru exerciţiul şi participarea politică în România de azi. Încercînd să răspundă întrebării „ce cunoştinţe trebuie să posede un om politic?“, acest dialog platonician vrea, peste milenii, să salveze România de prostia clasei politice. Doar că România pare a nu avea chef să fie salvată şi, sigur, aproape nimeni nu are chef să citească Platon. Cum spuneam, păcatul vedetă al acestor alegeri este prostia. Se expune măreţ, dezinhibat, agresiv chiar. Prima formă în care se vede: omniscienţa. Politicienii noştri par a şti tot. Tot. În „Omul politic“, personajul Străinul (despre care comentatorii spun că era un alter ego al lui Socrate) spune la un moment dat: „Fiecare dintre noi riscă să pară că ştie, ca în vis, toate cîte mai apoi, după ce s-a trezit, nu le mai ştie“ (277 d). Politicianul român este impetuos şi agresiv căci, în mintea lui, alegerile sînt bătălii, iar campaniile sînt războaie, dar nu vă speriaţi, nu sînt atît de adrenalinici încît să meargă la turnir măcar; „războaiele“, „luptele“, „bătăliile“ despre care vorbesc ei sînt, de fapt, bălăcăreli de ţaţă isterică, concurs de metafore injurioase, ofense verbale şi jigniri de la unul spre celălalt. Din vîrful acestei agresivităţi, el ştie. Visul certitudinii lui nu se sfîrşeşte, pentru că a reuşit performanţa incredibilă de a trage realitatea trezirii în visul lui, pînă acolo încît realitatea noastră a devenit visul lui. Visul în care „riscă să pară că ştie“. Nonşalant, îşi asumă riscul. Iar plata pentru realizarea riscului, la o adică, e la noi.

În ceea ce priveşte dialogul „Omul politic“, îi invit pe cei care mai au un pic de timp pentru propria minte, să-l (re)citească. Vor afla ce trebuie să fie în stare să facă un om politic înainte de a se îndrepta spre urne, pe 9 decembrie. Şi dacă mulţi vor fi aceştia, atunci mica mea profeţie – cum că prostia va domina ziua aceea – nu se va mai împlini. Şi un pic mai fericiţi vom fi. 

Mai multe