Omul politic şi mîrlanul sociopat

17 iunie 2015   PE CE LUME TRĂIM

Ca puşti, mi-am dorit să devin: liftier la spital, apoi brancardier şi apoi pensionar. Modelele pe care le aveam în jur erau destul de limitate: tata împreună cu aproape toţi bărbaţii din bloc erau CFR-işti pe ştatul de plată, dar în realitate aveau o singură pasiune: alcoolul. Alcoolici profesionişti erau şi unchii mei, cu excepţia lui Nini, care se ocupa cu supravieţuirea din împrumuturi nerambursabile de cai şi produse agricole de la stat, şi a lui Mihai, care era miliţian la puşcărie şi alcoolic amator. Geta era vrăjitoare, Lica – curvă, mama şi Lili – surori medicale, Miţa şi Lucica – femei de serviciu. Restul femeilor din familie îşi cultivau talentul de caţe casnice. 

Mama, o femeie aprigă, plină de energie şi obsedată de curăţenie, religie şi onestitate, a introdus timpuriu şi delicat un mecanism de descurajare a oricărei tendinţe de a urma traiectoriile profesionale ale rudelor apropiate. Învineţirea periodică a posteriorului din dotare cu un făcăleţ a funcţionat ca o metodă de prevenire a oricărui impuls de a urma modelul rudelor masculine. Tratamentul m-a făcut pentru o perioadă relativ scurtă de timp să îmi doresc să urmez cariera profesională a Licăi, care era poreclită „Cur de fier“ de bărbaţii din familion. Lica însăşi a suferit cumplit şi ea, în urma unei super-bătăi administrate de mama şi de Ana, dovedind că bărbaţii au adesea păreri preconcepute despre puterile femeilor, Geta a intrat la puşcărie, iar doctorii pe care îi vedeam la mama la serviciu, unde petreceam cel mai mult timp, munceau şi se comportau adesea ca nebunii, aşa că am fost nevoit să adopt alte idealuri de carieră. 

Statul pe scaun îmbrăcat într-un halat super-

de spital şi ocupaţia calificată care presupune a lua discret şi elegant mită de la pacienţi şi vizitatori, a apăsa butoane şi a te plimba cu liftul a părut o super-carieră. Cristi era brancardier, singurul alt rom în afara mamei de la secţia de urologie. Un bărbat frumos, care era şi el bine calificat la luat bani de la pacienţi, şi care se dădea din cînd în cînd doctor pentru a impresiona gagicile. Reuşea 80% din timp. 

Apoi, întîlnirea cu un pensionar, un nene blînd care citea toată ziua pe o bancă în faţa blocului, a fost revelaţia copilăriei mele. Să nu faci nimic în afară de a citi şi să primeşti şi ceva bani a rămas idealul meu de carieră pînă pe la 14 ani, cînd impresionarea gagicilor a repus cariera de brancardier în vîrful opţiunilor profesionale. 

Nu am profesat nicicînd ceea ce am studiat: inginerie. Am vîndut în schimb televiziune prin cablu, am fost chelner, bişniţar între România şi Bulgaria, săpător de şanţuri, meditator la matematică şi la engleză, voluntar în orfelinate, tîmplar, electrician, manager, programator, director de programe, activist pe drepturile omului… 

Pentru cîţiva ani buni (2003-2007) am avut o carieră

strălucită de gurist/blablagiu în circul de conferinţe pentru şi despre romi sponsorizat generos de Uniunea Europeană. Discuţiile despre care sînt nevoile unui lider rom au devenit o parte oarecum firească a activităţilor mele. Ideile erau concentrate în două extreme – liderul rom tradiţional (eventual reformat) de tip regele Cioabă şi cel inspiraţional de tip Martin Luther King (tot rege). Fiind în mod evident departe de modelul de rege sau împărat rom, am fost de multe ori îndemnat, în general cu prietenie, să încerc să devin un fel de Martin Luther King al romilor. 

Ca cetăţean român, am refuzat patriotic modelul împuşcatului american şi am încercat să îmi conving interlocutorii că avem modele mai potrivite acasă. Fuego e la fel de tradiţional şi de lider pentru români cum e şi regele Cioabă pentru romi. Probabil oameni de treabă, atît Fuego, cît şi Cioabă reuşesc să adune în jurul lor rudele blestemate, cu un simţ exagerat al responsabilităţii faţă de penibilii familiei, cîţiva oportunişti şi un procent minuscul de oameni care urăsc cu spume logica, gramatica şi muzica, dar apreciază titulaturile pompoase, spectacolul de proastă calitate şi recuzita tîmpită. 

Pe de altă parte, Corneliu Coposu este un model românesc care se poate compara în mod obiectiv cu Martin Luther King. Amîndoi au stat la puşcărie pentru convingerile lor şi au avut un rol inspiraţional.

Marea majoritate a membrilor elitelor politice româneşti, reprezentate în mod splendid de Năstase, Dragnea, Vanghelie, Udrea, Ponta, sînt probabil convinşi că şi ei au aceleaşi calităţi. Au făcut, fac sau cel mai probabil merită să facă puşcărie şi au inspirat generaţie după generaţie de sociopaţi, hoţi şi oportunişti să intre în politică şi să fie „lideri“. 

Oameni buni sînt oamenii oneşti care fac lucruri bune pentru semeni (nu pentru rudele) lor. Lideri ar trebui să fie oamenii care au făcut lucruri bune înainte de a deveni şefi şi care continuă să facă în mod onest lucruri excepţionale. Oamenii care doar vorbesc sau mint despre nevoia de a face sau făcutul de lucruri bune nu sînt lideri buni, sînt doar buni sociopaţi. 

Marea majoritate a puştilor cu care lucrez îşi doresc, în cazul cel mai bun, să devină şmecheri ca Vanghelie sau Becali. Încerc să îi conving că ar trebui să îşi dorească să devină oameni buni. Nu e deloc uşor, căci modelele din jur sînt mult mai proaste decît modelele copilăriei mele, iar simbioza dintre omul politic şi mîrlanul sociopat s-a dovedit a fi cea mai uşoară cale către bogăţie/succes. 

Valeriu Nicolae este activist pentru drepturile omului şi fondator al Policy Center for Roma and Minorities. 

Mai multe