Omul politic şi cultura

5 iulie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Cultura dă oricui se apropie de ea lecţii supreme. Să citeşti Platon sau Ian McEwan (eventual cu creionul în mînă), să asculţi Bach sau Leonard Cohen, să priveşti un Titian sau un film de Milos Forman şi, mai ales, să stai să vezi ce mişcă fiecare dintre aceste experienţe în tine, să iei răgazul reflecţiei după fiecare dintre aceste vizite şi apoi, eventual, să scrii ce gînduri ai, să împărtăşeşti şi să asculţi ce au de spus şi alţii care au avut aceeaşi experinţă – iată un drum spre cultură. Să faci aşa ceva regulat şi atît de des, pînă cînd simţi că nu mai poţi fără – abia atunci ai devenit o fiinţă culturală. Cînd cultura intră în tine, devii dependent de ea, subjugat de ea, determinat de ea. Aşa, cred, decurge împătimirea de cultură. Şi dacă se realizează la vîrste fragede, la vîrstele fireşti ale debutului în ale gîndului, atunci cursa e lungă şi plină de satisfacţii. Dar această împătimire se poate realiza oricînd.

Preferabil sau chiar obligatoriu, aş spune, pentru omul politic este ca această împătimire să se fi realizat înainte ca el să înceapă cariera politică. Poate că cea mai importantă lecţie pe care omul politic o poate primi prin exerciţiul cultural este cea despre propria situare. Ce eşti, de fapt, cînd eşti şef de stat sau de guvern, ministru ori parlamentar, şef de partid sau pur şi simplu baron local? Cei din jur îţi spun adesea cum eşti, dar te flatează slugarnic, de cele mai multe ori. La vocile acestui cerc de prieteni politici sucombă, în general, bruma de spirit autocritic pe care omul politic o are. Nici în cei care-ţi sînt împotrivă nu poţi crede prea mult: întîi, pentru că spiritul concurenţei politice îi face să fie mereu pe lîngă adevăr în ceea ce te priveşte şi, în al doilea rînd, pentru că şi ei sînt ca tine. Nici introspecţia nu ajută mult. Plus că nu prea ştii să o faci şi, de aceea, nu o practici. E drept, nici nu dai multe parale pe ea pentru că ştii (de unde?) că ce scriu ziarele e mai important decît ce îţi spui tu însuţi. Ai mult mai mare grijă la ce scriu ziarele despre tine decît la ceea ce crezi tu însuţi despre tine. Tu însuţi te uiţi în oglindă, în fiecare dimineaţă, la baie şi vezi un luptător, un om puternic, împlinit, un ales, şi nu un oarecare. Ei bine, eşti într-o mare eroare, eşti pe drumul spre eşec, iar cultura vine să corecteze acest gen de aberaţie.

Omul politic are în el ceva paranoic. Doar democraţia (cu alegeri regulate şi restricţii de exercitare a mandatelor publice) ţine în frîu pornirile dominatoare şi egomane ale omului politic. Altfel, omul politic se crede important, face istorie sau, dacă nu are ambîţul acesta, poate măcar face numiri şi produce legi. Adică, determină. Fiinţa umană are în ea toate ingredientele spre a se detesta şi a se adora în acelaşi timp. Politicianul este o fiinţă în care adoraţia proprie copleşeşte orice sentiment de autoblamare. În ochii proprii, politicianul e un erou. Puţini, foarte puţini politicieni, însă, sînt eroi şi pentru ceilalţi. Iar înţelegerea acestei diferenţe de perspectivă este posibilă doar prin experienţa culturală. Apoi, înveţi bine că nimic nu începe cu tine şi nimic nu se sfîrşeşte cu tine. Omul politic fără exerciţiu cultural crede că el e cel mai bun dintre toţi cei trecuţi şi viitori (maximum de concesie o poate face altor oameni politici, cu condiţia ca ei să fi murit cu cel puţin 100 de ani înainte de naşterea sa). În fine, tot la lecţia de situare mai înveţi şi că puterea este efemeră, iar cel mai vulnerabil moment din viaţa unui om politic este imediat după ce a pierdut puterea. După putere, imediat, omul politic poate fi ucis uşor... la figurat, evident.

Diavolul lucrează, însă, şi aici. Într-o carte celebră, se spune că lucrarea cea mai subtilă a diavolului este aceea de a te face să crezi că el nu există. În subiectul meu, lucrarea cea mai subtilă a lui este să te facă să crezi că între cultură şi viaţă e o mare diferenţă. Ideea că execiţiul cultural te rupe de lumea reală şi că doar experienţa empirică, zisă „a vieţii“, poate servi drept ajutor în a naviga înainte pe oceanul furtunos şi complicat al politicii este cea mai mare ispită diavolească care poate intra în mintea cuiva. Şi, tocmai de aceea, e foarte răspîndită.

Mai multe