Omul invizibil și util

5 iulie 2023   PE CE LUME TRĂIM

O scenă relativ banală pe un șantier din București: doi muncitori străini pe o schelă rîzînd cu poftă din motive doar de ei cunoscute. Habar nu am de ce se amuzau, erau relativ departe și vorbeau o limbă care mi-e total necunoscută, dar păreau să o facă din toată inima. Pe stradă, alți muncitori străini se strecoară printre mașini ca să livreze cine știe ce șaormă unor clienți prea ocupați ca să iasă din case și birouri.

Pînă nu demult. cei mai mulți muncitori străini din România erau așa-numiții „expați”, oameni veniți să lucreze în multinaționale. Veniți din vestul Europei, se topeau în mulțime și arareori îi remarcai. Regula era că la București sosesc experți și manageri, iar România exportă instalatori, zidari și orice alți meseriași de care mai are nevoie Occidentul. Asta a făcut ca șomajul să nu mai fie subiect de discuție de multă vreme, ba chiar să se vorbească tot mai intens de un deficit de forță de muncă. Deficit care e zilele astea umplut de oameni de prin Asia și, mai rar, Africa.

S-a produs aproape pe nesimțite nu numai o schimbare economică, ci și una culturală. Lipsește însă o conversație asupra acestei schimbări. O conversație privind felul în care acești oameni trebuie primiți, tratați și acceptați. Dincolo de șaormele noastre de toate zilele, acești oameni ne construiesc casele și autostrăzile, lucrează în fabrici departe de ochii noștri sau chiar în agricultură, după cum relatează cîteva publicații de specialitate. „Sînt oameni muncitori, care nu au neapărat o pregătire în domeniu, dar care pe noi ne ajută foarte mult în activitatea de zi cu zi din fermă. Nu întîrzie la program, nu consumă alcool, dar şi noi avem grijă să fim corecţi cu ei. Nu zic că e cea mai bună soluţie, dar e singura pe care o avem la dispoziţie. Aş mai avea nevoie de încă doi şi abia atunci pot spune că am rezolvat problema forţei de muncă la mine în fermă”, explică un angajator român de prin Covasna în revista Ferma.

Nevoile economiei românești cresc și e o naivitate să credem că va mai exista o Românie fără muncitori străini. Doar o catastrofă care să ne ducă înapoi cu 20-30 de ani ar conduce la o astfel de situație, dar îmi permit să fiu totuși optimist și să estimez că nu vom avea parte de ea. Foarte probabil, unii dintre acești muncitori se vor stabili aici, vor întemeia familii și vor dori să aibă cetățenie. Deja se agregă în mici comunități despre care presa scrie uneori cu un amestec de mirare și curiozitate. Un avantaj colateral e că aceia mai întreprinzători deschid cîte un restaurant unde gătesc ca acasă. Așa am ajuns să cunosc, spre exemplu, bucătăria din Myanmar, o țară imposibil de vizitat de ani întregi din cauza unui război civil ce pare să nu se mai termine. 

Deocamdată nu au fost incidente majore care să genereze știri în care “străinul” să aibă rolul negativ principal. Au fost cazuri în care angajatorul a ocupat spațiul acela, nu insist acum asupra lor. Impresia dominantă e că avem de-a face cu un fel de roboței disciplinați și recunoscători. Din declarația de mai sus, am reținut observația satisfăcută a angajatorului privind consumul de alcool. Cred totuși că imaginea unidimensională a acestor muncitori nu ajută la crearea unei relații corect calibrate între ei și societatea românească. Și vor veni mai devreme sau mai tîrziu și momentele în care vom discuta despre infractorul nepalez, șoferul din Sri Lanka ce tocmai a comis un groaznic accident ș.a.m.d. Și aici ar fi nevoie de conversația despre care aminteam mai sus. Una despre drepturile acestor oameni și a doua despre raportarea societății la ei. 

Deja, sub influența scenelor din Franța de săptămîna trecută, prin diferite colțuri ale Internetului românesc se face simțit un mic curent șovin care e în căutarea unui declanșator. Pe logica „așa le trebuie francezilor pentru că au primit imigranți” se avansează tot felul de teorii care mai de care mai bizară care converg într-un singur punct: celălalt, străinul, are mai puține drepturi și ar trebui să se întoarcă repede la el în țară. Ne vedem noi, singuri, de sărăcia, nevoile și neamul nostru. Evident că nu se va întîmpla așa. Numărul permiselor de muncă pentru cetățeni non-UE a crescut în doar cîțiva ani de la cîteva mii (nimeni nu voia să vină în România) la 100.000. Probabil va crește și mai mult, și asta la cererea antreprenorilor care țin în spate bună parte din bugetul țării. Un număr ce va fi tot mai greu de ignorat. Dacă vom continua să îi considerăm pe beneficiarii acestor permise un fel de oameni invizibili și utili e posibil să fim surprinși la un moment dat că umanitatea lor se dezvoltă plenar – au așteptări și pretenții, uneori nerezonabile, alteori perfect justificate. Ca noi toți, de altfel. Dar s-ar putea să nu fim pregătiți pentru asta. 

Nu există în acest moment aproape nici un program care să li se adreseze direct și care să îi ajute să înțeleagă mai bine societatea în care au ales să trăiască. Societate radical diferită de cea din care vin și care uneori poate ascunde capcane cel puțin în aceeași măsură în care oferă oportunități. Riscul de neînțelegeri crește odată cu numărul de permise de muncă. Nu sugerez că vom ajunge să avem mici războaie civile ca în Franța, sîntem la cel puțin o generație distanță de așa ceva, ci doar că respectul de sine al României ar fi mai bine servit dacă ar reuși să gestioneze mai repede și mai coerent schimbările inevitabile din societate.

 „Multicultural” nu este doar un clișeu oboist, tocit în dezbateri sterile la Timișoara. E și o realitate vie de care ne cam ferim. Deocamdată.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ

Mai multe