Omul care şi-a cerut singur demisia

Confruntat cu un val de critici și remarci nefavorabile după condamnarea în dosarul referendumului, Liviu Dragnea a ales, cel puțin într-o primă instanță, să reziste. Încercînd să explice frustrarea pe care a resimțit-o în timpul și la finalul procesului, președintele PSD spune că și-a cerut singur demisia. Adică, explică serios domnul Dragnea, s‑a gîndit dacă n-ar trebui să se retragă pentru a nu mai trebui să suporte presiunea publică pe care continuă să o creadă nejustificată. A ales să nu o facă pentru că ar arunca partidul într-o criză și, consecință inevitabilă, România nu ar mai fi „insulă de stabilitate“. Această autoevaluare a unui politician, fără îndoială important, e în același timp amuzantă, cinică și arogantă.

Gîndul că stabilitatea României stă în persoana unui singur om politic e neplăcut, dar, chiar dacă accept de dragul raționamentului această premisă, nu va fi niciodată spus suficient: Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv pentru fraudarea unui referendum. Adică pentru pervertirea unuia dintre principalele instrumente de consultare a voinței populare. Altfel spus, democrația românească se sprijină pe cineva care încalcă cu probe regulile care definesc democrația. Enervant paradox și stupidă premisă.

Din fericire, personalitatea, cariera şi charisma dlui Dragnea nu sînt chiar echivalente cu aderarea la NATO, scutul antirachetă și drepturile civile. Pericolul de a avea un peisaj politic lipsit de domnia sa e mai degrabă minor. Deși vechi în partid(e), actualul președinte al PSD a lăsat urme puține în evoluția României ultimilor douăzeci de ani. Fost șef al unui județ care suferă de subdezvoltare cronică, uneori ministru și tot timpul politician de nivel secund, Liviu Dragnea a fost mai degrabă asociat cu anchete și dezvăluiri de presă care nu l-au ajutat să își facă un profil de reformator sau vizionar. Prezența sa în fruntea PSD e mai degrabă un accident biografic al partidului, rezultat din răbdarea cu care dl Dragnea și-a așteptat rîndul și din greșelile predecesorilor săi. În fapt, Liviu Dragnea face ce face orice politician aflat în dificultate: inventează un pericol, apoi explică cum ne va apăra de el.

Însă relevanța încăpățînării cu care se apără de consecințele condamnării ține mai degrabă de cultura politică din interiorul căreia vine și mai puțin de persoana sa. La fel ca majoritatea celorlalți șefi de partide, succesorul lui Victor Ponta e o persoană lipsită de orice urmă de fior ideologic, iar cariera sa este rezultatul incapacității partidului de a aplica o politică de resurse umane care să folosească nu numai cercului restrîns și exclusiv al Puterii, ci și societății în ansamblu. Liviu Dragnea este exponentul unui grup restrîns de oameni care fac scut în jurul instituțiilor românești pentru a ocupa cu rîndul funcții publice. Este rezultatul multor ani de legi electorale restrictive și al unui refuz plenar de a discuta felul în care sînt finanțate partidele.

Insistența cu care oameni cu probleme penale sau, cum e cazul amintit mai sus, condamnări definitive confiscă spațiul public are și o semnificație paralelă. Aceea a unui cinism periculos care domină societatea. Lipsa de alternative și slăbiciunea anticorpilor civici arată și un abandon al politicii de către oamenii de rînd. Or, asta nu se termină niciodată bine.

Refuz însă să cedez pesimismului. Cred totuși că, deși puține, vocile care insistă că politica nu poate fi amorală sînt încă relevante. Cel mai mare truc al omului care își cere demisia singur e să te facă să crezi că el e singurul care poate să și-o obțină.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.