Oficial, sîntem iar în "zona gri"

5 decembrie 2012   PE CE LUME TRĂIM

Aceasta se poate numi o diversiune reuşită. Ocupaţi cu „traducerea“ în termenii bătăliei politice interne a urmărilor summit-ului eşuat din 22-23 noiembrie privind bugetul Uniunii pentru 2014-2020, aproape că ne-a scăpat din vedere un eveniment mult mai important. Cîteva ştiri, strecurate, timid, pe ici-pe colo şi, în rest, nimic. Deşi tocmai fusese pus în discuţie viitorul Europei.

De-abia ce liderii europeni ajunseseră în capitalele lor şi, prin declaraţii bine meşteşugite, începuseră a transforma eşecul european într-un succes naţional, că preşedintele Comisiei, José Manuel Barroso lansa, fără o mare pregătire, doar într-o conferinţă de presă ordinară, planul pentru noua Europă.

O Europă avînd ca „nucleu dur“ o zonă euro mult mai puternic integrată, prin crearea unui buget propriu şi printr-un control sporit al bugetelor naţionale. Bugetul ar urma să fie alimentat din resurse proprii, cum ar fi taxa pe tranzacţii financiare şi taxa pe emisiile de carbon, dar şi din împrumuturi, ceea ce ar presupune, evident, o Trezorerie a zonei euro, dar şi un mecanism comun de decizie privind lansarea împrumuturilor şi mutualizarea costurilor – probabil prin aprobarea de către Parlament şi de către Consiliu, la propunerea Comisiei.

Un Parlament al zonei euro, sau e euro-cameră a celui existent şi un Consiliu la fel? (Oricum, liderii zonei euro discută şi acum chestiunile comune în reuniuni separate.) Un supercabinet la Bruxelles, destinat zonei euro? Intrăm deja pe terenul speculaţiilor.

Cert este însă că pentru introducerea acestui mecanism va fi nevoie de modificarea Tratatului. O întreprindere complicată şi riscantă, un pas de care liderii europeni înşişi se tem. Nu tot ei sînt aceia care au făcut tot posibilul ca, pentru schimbările reclamate de criză, să modifice tratatele doar atît cît să nu necesite consultarea electoratelor? Experienţele franceză şi olandeză cu proiectul constituţional din 2005, iar mai recent irlandeză, de dinainte de Tratatul de la Lisabona (2009) i-au pus în gardă. Altfel, propunerea de acum a lui Barroso nu este decît urmarea aşteptată a raportului din iunie privind întărirea Uniunii Economice şi Monetare.

În iunie, preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, a prezentat un raport în acest sens, la care s-au asociat preşedintele Comisiei – José Manuel Barroso, preşedintele BCE – Mario Draghi, liderul eurogrupului – Jean-Claude Juncker şi preşedintele Parlamentului European – Martin Schulz. Acum, propunerea preşedintelui Comisiei va fi prezentată liderilor europeni la Consiliul din 13-14 decembrie.

Sub ambalajul tehnic se află, de fapt, o federaţie în cadrul unei „non-federaţii“ care este în acest moment Uniunea Europeană.

O primă consecinţă pentru noi: accesul în noua federaţie va fi mai dificil decît o simplă aderare la o uniune monetară, bazată pe criterii tehnice. Elementul politic va fi determinant. Iar decizia politică este întotdeauna subiectivă şi conjuncturală. State foste comuniste precum Slovacia, Slovenia şi Estonia au ieşit din această zonă a incertitudinii, prin aderarea la euro. Părea iniţial un pas riscant, date fiind problemele din cadrul eurozonei, dar acum se vede că pariul politic a meritat.

Într-un fel, noua situaţie ar reprezenta pentru noi un pas în urmă. Altfel vedeam lumea după 1 ianuarie 2007, cînd am aderat la o uniune de state considerate, cel puţin teoretic, egale şi unite pe principiile solidarităţii. Ne-a luat mai bine de un deceniu şi jumătate să ieşim din „zona gri“ şi iată-ne din nou trimişi pe un teritoriu în care albul şi negrul par să se amestece.

Acum, împărţirea Uniunii în „nucleul dur“ şi „zona periferică“ – idee vehiculată în discuţii neoficiale – devine înscrisă, negru pe alb, în documente politice.

Şi de aici, întrebările. În primul rînd, care va mai fi puterea noastră de decizie în noua arhitectură? Apoi, ce se va întîmpla cu politicile Uniunii? Vor mai fi coeziunea şi, în general, solidaritatea, o prioritate? Vor fi membrii zonei euro dispuşi să mai ofere bugetului comun al celor 27 (28 din vara anului viitor, fiindcă va veni şi Croaţia) aceleaşi resurse bugetare? Sau prioritatea va fi zona euro?

Apoi, cît de deschisă va fi cu adevărat noua federaţie pentru noi membri, în perspectiva următorilor ani? Nu cumva proiectele noastre de aderare la zona euro trebuie reconsiderate, nu doar ca şi calendar, ci şi puse în noul context politic?

Poate că unele răspunsuri vor fi date la Consiliul din 13-14 decembrie. Dar va fi doar începutul unei noi perioade de negocieri, pentru care nici nu ştim dacă liderii noştri chiar sînt pregătiţi.

Ovidiu Nahoi este realizator de emisiuni la Money.ro.

Mai multe