Odată cu victoria lui Jonas Vingegaard în Turul Franţei a revenit în ciclism moda roboţilor care strică aparatele de măsurare?

Unii ar spune că această modă nu ne-a părăsit niciodată. Răutăcioşi. Dar da, a fost o vreme, nu demult, cînd lumea asista uimită la nişte oameni cu biciclete care scoteau limba de un cot pe munţi. Performanţele lor, comparate cu cele ale epocii Armstrong, păreau de grădiniţă. Ai fi zis că urcă toţi cu frîna blocată măcar pe una dintre roţi. Frumoase timpuri. Fuseră şi se duseră. De cîţiva ani se merge din nou turbo. Totul a început cu un Astérix sloven, Tadej Pogacar, care părea că descoperise în pădurile natale poţiunea magică îngropată de Obélix. Asta pînă a apărut un curăţător de peşte din Danemarca. Nu e un banc sau vreo formulă peiorativă. Vingegaard chiar asta a făcut înainte să ia bicicleta de coarne, şi chiar şi după: s-a ocupat cu îndepărtarea solzilor. Cînd a venit pe aici, la Turul Sibiului, cu un loc în primii zece la Bîlea Lac, probabil că încă mai mirosea a hering. Cercetătorii încă n-au determinat dacă viaţa în spaţii frigorifice înalţă performanţa. Ar fi bine să pună burta pe carte. Vingegaard, cu faţa lui de îngeraş din poveşti anderseniene, a descins în Tur, a luat un an bătaie de la Pogacar, cometa din Komenda, apoi l-a luat la feliat sistematic. Şi pînă la urmă l-a mîncat. Cu fulgi cu tot. Tocmai a cîştigat al doilea Tur al Franţei cu diferenţe faţă de sloven şi de restul chinuiţilor care pun la grea încercare buna-credinţă. Ca de obicei în acest sport, dopajul are două numere de concurs, zero şi infinit. Între ele, distracţie maximă. Cu o candoare de Disneyland, după o etapă în care a strivit sub pedale concurenţa, danezul a declarat că „mă uitam la powermetru şi nu-mi venea să cred, am crezut că s-a stricat!”. Adică mergea atît de tare că pînă şi lui i se părea neverosimil. Banc mai sec e greu de găsit. Vorba lui Mulder şi Scully, adevărul e dincolo de noi. Şi chiar şi de cei asupra cărora acţionează ca un agent al haosului prezentat sub imaginea unei logici perfecte. Un om, o echipă, un management, un travaliu fără momente de pierdere a busolei. O poveste frumoasă. Doar că pentru destui e doar o poveste. Degeaba Vingegaard se jură că nu ia „nimic, nimic din ce nu i-aş da şi fiicei mele”, în ciclism vorba cu Petrică şi lupu’ funcţionează ca-n prima zi. Asta îi va face pe prea puţini să întoarcă privirea. „Cel mai mare truc al diavolului e să ne facă să credem că nu există”, zicea Baudelaire. Între timp, lumea a evoluat. Şi dacă există, ce?