„Ochiul interior” la 30 de ani
Ochiul interior, emisiunea săptămînală de 20 de minute pe care o realizez la Radio România Actualităţi în fiecare seară de vineri, de la orele 20,30, a împlinit, pe 17 februarie, 30 de ani de difuzare neîntreruptă. Mai mult decît atît, tot de atîţia ani, nici realizatorul de bază, vocea masculină, nu s-a schimbat. E tot a mea şi se pare că nu s-a ofilit deloc. Conceptul Radio România cere ca astfel de emisiuni să fie susţinute de o voce bărbătească şi de una feminină, de aceea, de-a lungul răstimpului evocat, le-am avut ca partenere pe Oana Şulea, Amelia Chirca, Nicoleta Ionescu, pe mult regretata Claudia Laslo, pe Ruxandra Petrescu devenită Tudor pe parcursul colaborării şi, aţi ghicit, pe Nicoleta Ruba. Culmea este că, în dialogurile din ediţia ce aniversa acum cinci ani sfertul de veac, doi din cei patru interlocutori au apreciat, înainte de toate, nu vocea mea, ci pe a ei, şi pe bună dreptate, fiindcă e un glas de vrăjitoare adolescentă, fermecînd curenţii eterici şi vîrtejurile sufleteşti.
Ochiul interior este o emisiune despre nevăzători şi slabvăzători, deci, despre deficienţii de vedere de toate categoriile, destinată lor şi publicului general. A fost instituită în ideea deplinei egalităţi de şanse informaţionale, întrucît, pentru deficienţii de vedere, cel mai rapid şi complet mod de informare este cel radiofonic, fiind, de asemenea, singurul mijloc prin care ştirile ce-i privesc pot să nu se oprească la ei, ci să ajungă la toată lumea. Faptul nu ar fi cu putinţă nici în alfabetul Braille abordat numai de nevăzători, nici prin sistemele audio analogice folosite de ei în trecut, nici prin computerele cu sinteză vocală utilizate la ora actuală, dar care nu s-au generalizat asemenea radioului.
În 30 de ani, împreună cu colegele mele, am scos din anonimat sute de oameni, am promovat competenţele şi performanţele lor numai de ei şi de foarte puţini ştiute pînă atunci, unora le-am găsit de lucru, pe alţii i-am salvat de la acte de discriminare, pe mulţi i-am orientat spre şcoli şi universităţi, pe foarte mulţi i-am călăuzit spre medici oftalmologi cu har moral şi geniu terapeutic, ajutîndu-i astfel să-şi îmbunătăţească restantul vizual ori să-şi salveze vederea, pe prietenii orbilor i-am îndrumat să facă ceva pentru aceştia, pe voluntari i-am organizat şi încurajat, iar pe cei singuri i-am ajutat să nu se simtă atît de izolaţi şi, în nici un caz, uitaţi. Pe copii i-am susţinut în tot ceea ce au putut să realizeze pentru ca potenţialul lor să nu se piardă. Campaniile Asociaţiei Nevăzătorilor pentru drepturi şi servicii specifice precum şi activităţile sale s-au aflat întotdeauna în cap de listă. Nu ne-au reuşit de fiecare dată, însă de multe ori succesul a fost salutar pentru mulţi oameni, ca şi pentru sufletele noastre. S-a întîmplat ca vecini, consăteni sau concitadini ai nevăzătorilor, care nu zăreau în ei decît nişte infirmi ce se descurcau şi ei cum puteau pe lumea asta („Ferească Dumnezeu de mai rău!“, după cum obişnuiau să bîiguie crucindu-se), s-a întîmplat să aibă revelaţia unor semeni performanţi în muzică, în şah, în IT, în instrucţie, în masajul medical, ajungînd să apeleze la ei şi să se deştepte tămăduiţi. Ajutorul din partea orbilor a venit spontan, respectul a fost cîştigat, sprijinul asigurat. Iar oamenii obişnuiţi au avut de cîştigat şi ei. Mai întîi fiindcă au reflectat altfel asupra existenţei, au realizat că se află în funcţiune şi alte coordonate ale normalităţii, că, la nevoie, fiinţa umană se mobilizează misterios şi invizibil, dar cu rezultate absolut reale. Au priceput, pe de-a-ntregul sau pe jumătate, că lumea nu se sfîrşeşte cu dispariţia luminii din viaţa omului, dar că pierderea vederii la maturitate e o tragedie incontestabilă şi, pentru ea, în ţara noastră, încă nu există leac potrivit.
Sursa foto: Facebook Radu Sergiu Ruba
Aşadar, Ochiul interior asigură egalitatea de şanse în sfera informaţiei specifice unei categorii umane, informaţie transmisă în modul cel mai potrivit de receptare a ei de către această categorie, mod accesibil de asemenea şi marelui public. Ideea unei astfel de emisiuni o fi pornit de la mulţi nevăzători pentru care radioul este mediul natural de zilnică respiraţie. Nici generaţiei mele, nici mie între alţii, un asemenea vis nu ne-a fost străin. Cu un fost coleg de liceu povesteam, pentru emisiunea aniversară din 2017, cum realizam noi la Cluj, în anii ʼ70 ai apusului secol, emisiuni la staţia de radioficare a internatului şcolar, sub genericul Vocea Departamentului, o aluzie la Departamentul de Stat al SUA. Preluam ştiri din presă, le traduceam pe cele ascultate la posturile de radio străine, lansam informaţie insolită, difuzam muzica preferată a băieţilor şi a fetelor şi, greu de crezut pe atunci, visam să ajungem ziarişti. Alături de George Nicolescu şi de încă vreo cîţiva, mă aflam în linia întîi a departamentalilor. Am avut mult de tras de pe urma acestui Departament. În vara lui 1971, am scris la Radio Europa Liberă ca să-l bag în mă-sa pe Ceauşescu pentru măsurile sale anticulturale din 1971, dar şi ca să cer muzică de la Cornel Chiriac pentru mine şi membrii Departamentului. Securitatea din Satu Mare, oraşul meu de reşedinţă, de unde plecase scrisoarea, a interceptat-o şi făcea cercetări să-mi descopere pseudonimul. Se apropia de mine, chiar mă dibuia intern într-o şcoală pentru orbi din Cluj! Dumnezeule, ce-o fi fost la gura lor!
Am fost anchetat straşnic de „secu”, am reuşit, cu mari eforturi, să-mi ţin gura şi să le deviez atenţia de la spectacolul nostru care se desfășura la un singur microfon local. Între timp, staţia de radioficare a ars, cică de la un scurtcircuit. Dar iată că eu şi co-evocatorul Vocii Departamentului, scriitorul de azi Ion Podosu, am ajuns după ani să facem cu adevărat radiojurnalism la posturi publice.
Nu cred că solicitările nevăzătorilor pe la autorităţile statului postrevoluţionar pentru o emisiune de radio cu informaţie specifică şi-ar fi găsit ecoul dacă nu ar fi apărut persoana providenţială. Este vorba de regretata Eugenia Grosu-Popescu. În 1991 lucram în Ministerul Educaţiei ca inspector responsabil cu învăţămîntul deficienţilor de vedere, cel din şcolile specializate precum şi cel din învăţămîntul obişnuit, cazuri rare pe atunci. Doamna Grosu-Popescu, cu state serioase în Radio, venea pe la biroul nostru de la etajul întîi din minister, camera nr. 52, pentru a realiza materiale cu colegii şi cu mine pe teme de educaţie. De la o vreme însă, observ că vine tot mai des, Radioul şi ministerul cu pricina găsindu-se amîndouă pe strada General Berthelot. Venea şi mă tot ţinea de vorbă, întrebîndu-mă şi despre multe altele, nu doar despre educaţie. M-a invitat de vreo trei ori în Radio pentru interviuri la ea şi la colegele sale şi a decis să mă provoace: „Credeţi că aţi putea realiza o emisiune săptămînală, pe Radio România, despre nevăzători şi problemele lor?”. De foarte multe ori în viaţă am răspuns da, înainte de a mă gîndi cum voi face, dar simţind că se poate şi trăgînd după aceea tare ca să se poată. Aşa şi cu această emisiune. Doamna Eugenia îmi testa de fapt vocea şi volubilitatea, fluenţa, spontaneitatea verbală, reactivitatea, inflexiunile vocale, rezistenţa la întreruperi, abilitatea de a mă pune radiogenic în scenă, memoria, în condiţiile în care urma să realizez emisiunea la microfon, fără notiţe în faţă. De la prietena sa Joseline Parker, de la BBC, deţinea informaţia că, acolo, emisiunea despre experienţa cecităţii, In touch, e realizată de doi jurnalişti nevăzători, pe atunci Peter White şi Tony Barringer. Mi-a adus şi cîteva înregistrări relevante cu In touch.
Se ia, vasăzică, decizia să înceapă emisiunea noastră odată cu anul 1992, dar, din cauza alegerilor locale şi a grilei de programe adaptate evenimentului, s-a amînat startul ei pînă luni, 17 februarie. Mai e de povestit încă un episod: înainte ca Eugen Preda, directorul de atunci al Radioului, să semneze favorabil, i-a cerut doamnei Eugenia Grosu-Popescu un titlu. Dumneaei m-a sunat: „Domnule Ruba, în timpul cel mai scurt, vă rog un titlu, altfel sînt probleme cu aprobarea. Oana Şulea, fata cu care veţi face emisiunea, propune titlul O lume fără soare”. Nu, zic eu şi o rog să aştepte. Sun peste două ore şi proclam: Ochiul interior. Adjudecat. A plăcut atît de mult trimiterea paranormală, dar şi conotaţia sincer realistă a titlului, încît aprobarea nu a aşteptat nici un minut. Apare tema ochiului interior în cazul disciplinei cam ezoterice a unei profesoare de la colegiul lui Harry Potter şi în celebra lui poveste, de care pe atunci nu se ştia. Toată lumea citează în context versul clasic: „Iară ochiu-nchis afară înlăuntru se deşteaptă”.
Acesta a fost rezultatul. Pentru a include însă o astfel de emisiune în grilă, Eugen Preda l-a rugat pe Ion Ghiţulescu, pe atunci director de programe, ca, într-o deplasare de studiu pe la radiouri publice din Occident, să se intereseze şi de acest tip de emisiuni pentru şi despre nevăzători. Existau prin mai multe locuri, a raportat marele nostru reporter sportiv şi voce de neuitat a jurnalismului radio în limba română. Dar numai la BBC i se acordau emisiunii 20 de minute şi era difuzată la o oră accesibilă tuturor. La această durată s-a ajuns pînă la urmă şi la Radio România, cu sprijinul decisiv al nepreţuitului jurnalist şi director Paul Grigoriu care, incredibil, nici el nu mai e printre noi. Spre a nu institui o concurenţă între lumea de aici şi cea de dincolo, nu-i mai nominalizez pe responsabilii care astăzi asigură misiunea continuităţii Ochişorului, după cum alintăm noi această emisiune cu identitate atît de oximoronică, vizuală, auditivă şi trans-senzorială.
Radu Sergiu Ruba este scriitor și radiojurnalist. Cea mai recentă carte a sa este Semnătura indiană (2021).