Ochi pentru ochi

Noi sîntem altfel! Așa se răspun­de ori de cîte ori se contestă efi­ciența și intensitatea reacției in­sti­tuțiilor de forță ale unei democrații față cu ororile terorismului. Ei decapitează, aruncă oameni de pe clădiri, mutilează și torturează, ucid prin orice mijloace cetățeni pașnici – noi nu putem reacționa în același mod. Nu merge „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“. Cînd, în vremea administrației Bush, opinia publică a aflat că suspecții de terorism ori teroriștii dovediți sînt interogați folosindu-se metode brutale („waterboarding“, privare de somn, simularea unor agresiuni etc.), lumea civilizată s-a oripilat. A venit, imediat, replica: cum credeți că putem obține informațiile care ne apără de terorism de la asemenea oameni, rugîndu-i frumos? Conducînd sesiuni de conversații motivaționale? Corespondînd cu ei prin avocați? Imediat, s-a răspuns: dar noi ne conducem după legi, nu putem să nu ne mai respectăm legile, pentru că am nega dintr-odată tot ceea ce sîntem! La asta vine replica: și să știți că merge – foarte multe atacuri teroriste au putut fi oprite cu informațiile pe care le-am aflat în asemenea dure interogatorii. Iar forța lor a fost slăbită de acțiunile noastre pornite direct din ceea ce au spus teroriștii interogați. Dar, s-a răspuns, atunci cu ce le sîntem noi superiori? În plus, se știe că ceea ce spune un om sub presiune nu este întotdeauna adevărat: el spune exact ce vor să audă cei care îl interoghează și nu adevărul neapărat…

Este un dialog nesfîrșit tocmai pentru că, după cum lesne se poate vedea, una dintre părți vorbește despre ceva și alta despre altceva. Instituțiile specia­lizate vorbesc despre informații vitale care ne feresc de dezastrele puse la cale de teroriști, iar societatea civilă vorbește despre principii, legi, valori. Ar fi normal ca aceste două planuri să nu fie rupte unul de celălalt. Dar noi ne-am construit o lume (cea a valorilor) și, cu ea cu tot, trăim în alta, statistic dominată de tipul uman care nu dă două parale pe lumea construită de noi, dacă nu cumva o urăște direct.

Primul interviu pe care Donald Trump l-a acordat presei americane în calitate de președinte a șocat în multe privințe, dar poate că cea mai șocantă afirmație a lui a fost aceea că „tortura dă rezultate“. Administrația Bush inventase un concept mult discutat la vremea lui: tehnici de interograre intensificată (enhanced interrogation techniques). Mulți au spus că acest concept este un eufemism pentru tortură. Administrația a replicat la vremea aceea spunînd că tortura este altceva și tocmai de aceea au inventat acest nou concept. A început imediat o discuție de­spre ce înseamnă, de fapt, tortură. De la ce moment încolo presiunea unui interogatoriu devine tortură pentru cel interogat? Polemica s-a stins, încet-încet, odată ce președintele Obama a semnat ordine prin care acest gen de interogatoriu a fost oprit. Dar asta nu înseamnă că disputa a fost vreodată lămurită. Donald Trump, însă, în interviul amintit, nu se mai ascunde după cuvinte: el spune clar „tortura dă rezultate“. Mai mult, el spune explicit că în lupta cu terorismul va merge pe „ochi pentru ochi“. Trump nu pare a avea grija de a evita cuvintele „paria“. Ce tehnici de interogare intensificată? Tortură, nene! Tortura merge…

Cel mai ușor lucru este să protestăm indignați. Și, în planul valorilor lumii noastre, am fi perfect acoperiți – unii ar zice că am fi direct obligați să protestăm. Teroarea trebuie învinsă cu civilizația statului de drept – ce frumos sună, ce frumos ar fi! Dar ceea ce omitem este că o bună parte a poporului crede că grozăviile teroriste merită un răspuns perfect echivalent. Iar acest popor care crede așa nu este o adunătură de sălbatici – am comite o imensă eroare să-i considerăm, așa cum a făcut-o cineva, deplorabili. Și aici nu este vorba despre Trump însuși, ci chiar despre noi înșine. Ce preț sîntem gata să plătim pentru siguranța noastră? La această întrebare răspundem, în funcție de împrejurări, incoerent și contradictoriu. Nu-i așa că vrem o „poliție“ mai dură cînd dă cîte unul cu camionul peste oamenii strînși la un tîrg de Crăciun? Și nu-i așa că reproșăm „poliției“ că este inacceptabil de dură cînd citim că a pus la cazne pe cîte un puști care s-a vînturat pe site-uri islamiste și s-a dat pe Internet drept jihadist, dar n-a făcut mai mult decît atît? Ideal ar fi să avem o „poliție“ dură cu teroriștii, dar blîndă cu ceilalți – cred că cei mai mulți oameni sînt de acord cu acest lucru. Însă, realist, această asimetrie perfectă este imposibil de atins.

În ceea ce-l privește pe președintele Statelor Unite, atît cei furioși pe alegerea lui, cît și cei fericiți să-l vadă în Biroul Oval nu-și mai acordă răgazul reflecției. Cu riscul de a fi acuzat de ambele părți (firesc, pentru că nu mă număr nici printre unii, nici printre ceilalți), încerc să l văd ca pe un reprezentant al tumultuosului nostru Zeitgeist. De foarte multe ori, liderii politici sînt cu mult mai puțin decît ceea ce reprezintă, iar Trump este cu mult mai puțin decît ceea ce urăsc unii și adoră ceilalți. De altfel, foarte rar istoria a consemnat personalități care au putut traduce în propria lor personalitate măreția ideilor cu care îi încarcă adepții și opozanții. Pentru cei care l-au ales în America și cei care îl admiră peste tot în lume, Donald Trump este răspunsul pe măsură dat unui gen de agresiune numită, foarte general, „corectitudinea politică“. Sînt oameni care au resimțit atît de dureros arcanele și activismul „corectitudinii politice“, încît au răspuns cu Trump. Ochi pentru ochi. Na! Cei care nu l-au ales în America și care îl detestă peste tot în lume văd în el răul absolut, abominabilul încarnat. Cu tupeu, Trump joacă exact acest rol. Nu vrea nici să i dezamăgească pe susținători, dar nici să le dea prilej de plăcute surprize detractorilor. În orice caz, de acum înainte discuția despre cum de a ajuns Donald Trump președinte nu mai are utilitate practică. De acum înainte trebuie să ne întrebăm cum de face ceea ce face. Mai precis, cum de zice ceea ce zice? Cum de un președinte american zice că „tortura merge“?

Riscăm, însă, un exercițiu de ipocrizie. Am fost multă vreme învățați că un om ajuns într-o asemenea înaltă funcție nu are voie să zică tot ce are în gușă. Oi fi crezînd tu că tortura merge, dar nu poți să zici așa ceva! Chiar dacă, alături de tine, zeci de milioane de oameni – alegătorii tăi – cred și zic asta. Înalta funcție, așadar, te obligă la un dans al vorbelor. Sînt mulți oameni care cred chiar că talentul de a livra vorbe aburoase este marca unui mare om de stat. Dimpotrivă, să zici pe loc ce ai în cap este, în politica mare, o neghiobie. Mă întreb dacă această prejudecată mai are vreun rost în lumea în care trăim, adică o lume în care cultivăm cu sfințenie dreptul oricui de spune ce vrea – se cheamă libertate de exprimare și ținem enorm la ea. Așa educăm copiii, așa îi sfătuim pe tinerii aflați într-un dubiu, așa recunoaștem curajul: să spui ce crezi și nu ce trebuie! De ce să pretindem unui om pe care l-am ales să fie altfel? Cu atît mai mult cu cît l-am ales și pentru că, în campania electorală, de pildă, chiar a spus ce voia să spună și ne-a plăcut ce a spus, că de-aia l-am ales.

Un articol recent din revista The Nation se intitulează, mai mult decît sugestiv, „Donald Trump este un simptom al părții întunecate a Americii“. Cu asemenea titlu explicit, nu are sens să vă mai spun ce conține articolul. Da, și eu cred că Donald Trump este un simptom. Adaug că nu doar al Americii și nu sînt atît de sigur că al părții întunecate. Logica maniheistă a luminii și a întunericului nu doar că nu ne ajută, dar ne duce direct în eroare cînd vine vorba despre Trump. Acele „părți“ care produc simptomul Trump nu sînt ale întunericului, după cum nici acele părți care produseseră simptomul Obama nu erau ale luminii. Politica este un teritoriu al penumbrelor și al griurilor de tot felul. Să încerci să vezi ce este „luminos“ în partea Americii care l-a propulsat pe Trump în Biroul Oval nu este propagandă, ci înțelegere. Căci Trump, chiar și cînd spune lucruri respingătoare, cum ar fi acela că tortura merge, exprimă ceva ce este fundamental adevărat și evident în oameni. Iar logica „ochi pentru ochi“ este, de fapt, în soft-ul omenesc. Nu vorbim noi mereu despre simetrie, echivalență, fiecare să ia ce merită, după faptă și răsplată? Ei bine, pentru cei mai mulți dintre noi, toate aceste principii chiar asta înseamnă: ochi pentru ochi, spus pe șleau.