Obsesie romantică
Cîteva narațiuni scrise de unul dintre autorii mei preferați – romanticul american Nathaniel Hawthorne – m-au lăsat în mare confuzie după prima lor lectură. Nici chiar a doua nu m-a ajutat semnificativ. Nici măcar faptul că am studiat textele respective în facultate și le-am analizat detaliat, ulterior, în perioada stagiului doctoral din America, nu a îmbunătățit situația. Ce mai, pot să spun că nici critica dedicată lor și parcursă consecvent de mine nu m-a scos din ambiguitate de-a lungul timpului. Era acolo un mister capabil, se pare, să depășească posibilitatea „explicativă“ a literaturii, legîndu-se de viața propriu-zisă, viață pe care trebuia, în mod evident, să o trăiesc mai întîi și abia după aceea să o înțeleg. Mă refer la o parte dintre nuvelele cuprinse în celebra antologie epică (din 1843) a prozatorului – Twice-Told Tales / Povestiri spuse a doua oară – și unite, conform comentatorilor operei lui, de o așa-numită temă a egoismului. Mai exact, e vorba de acei eroi creați de Hawthorne, care, inexplicabil (și, ca atare, foarte tulburător!), își părăsesc familiile și viețile fericite duse alături de ele pentru a se izola de lume și pentru a-și asuma niște existențe fără orizont, petrecute în singurătate deplină.
Personaje din această categorie sînt Wakefield, Ethan Brand și Roderick Elliston. Primii doi dau și titlurile povestirilor unde evoluează ca protagoniști, al treilea apare într-o intrigă enigmatică, intitulată Egotism or the Bosom Serpent / Egoismul ori Șarpele din piept. O precizare importantă: egotism – termenul folosit de către scriitor în textele sale și preluat apoi de exegeți pentru a defini „tema“ centrală a parabolelor amintite – nu înseamnă, în engleză, întocmai, egoism. Pentru „egoism“ avem un cuvînt stabil, pe care îl știe oricine: selfishness. Egotism implică mai curînd „egocentrismul“, preocuparea maniacală pentru sine, „autoabsorbția“ în universul interior pînă la ruperea de alteritate, pînă la dezvoltarea unui „autism“ afectiv. Unul dintre sensurile noțiunii de egotism, oferite de dicționarele anglofone, rămîne însă și cel de egoism, așa încît nu greșim traducîndu-l astfel. În plus, însăși semnificația conceptului de egoism ar trebui lărgită prin includerea, în aria ei semantică, a tuturor înțelesurilor de mai sus. În limitarea terminologică s-a aflat de fapt, observ azi, și originea lipsei mele de comprehensiune a mesajului real transmis de Hawthorne.
Repet, protagoniștii în cauză sînt paradoxali și, prin urmare, bizari. Absolut toți se bucură de o fericire nemeritată. Au soții exemplare, unii și copii minunați. Nimic nu le întunecă biografiile. Dimpotrivă, tot ce au atins în viața lor s-a transformat în aur: familie, stabilitate socială, siguranță materială. Aripa îngerului protector s-a aflat mereu asupra lor. Și totuși, la un moment dat, îi apucă nebunia. Pleacă, fug, se ascund, se îndepărtează de cei dragi care îi caută, inițial, disperați, bănuindu-i, ultimativ, morți. Unii, după însingurare, precum Roderick Elliston, trec prin transformări fizionomice: se înverzesc la față, se schimonosesc teratologic, descoperind, într-un tîrziu, că îi devorează „șarpele din piept“, că un „monstru“ așadar le mănîncă „inima“. Alții, ca Ethan Brand și Wakefield, revin acasă, după decenii de absență, dar atitudinea lor se dezvăluie aceeași. Nu vor să comunice cu nimeni, intrînd în recluziune taciturnă (Wakefield), sau se sinucid pur și simplu (Brand) – interesant, sinucigașul preferă autoincendierea, revelînd, după carbonizarea trupului, conturul perfect al propriului cord nemistuit de flăcări, solidificat precum o bucată de marmură. Nici focul, carevasăzică, nu poate „înmuia“ o inimă împietrită.
Paradoxul comportamental al eroilor și hermeneutica „egoismului“ m-au oprit întotdeauna de la o bună înțelegere a construcției alegorice ridicate de Hawthorne aici. Mai întîi, ipoteza că cineva ar fugi de fericire, preferînd întunericul singurătății autoinduse, mi se părea absurdă. Cine ar face așa ceva? În al doilea rînd, ideea că egoismul s-ar găsi la rădăcina răului din personaje îmi sugera nonsensul. Cum să te izolezi, egoist, de toate, cînd ție îți merge ca-n Paradis? Aș fi înțeles, desigur, că frustrarea, eșecul, durerea te pot împinge la încrîncenare și, deci, la nevoia de izolare, dar bucuria? La fel, aș fi înțeles și egoismul rudimentar, plăcerea slujirii sinelui cu orice preț, dar cînd „sinele“ e deja slujit cu asupra de măsură, ce-ți mai poți dori? Abia acum, vai, îl pricep pe marele scriitor, îmbătrînind eu însumi și „lărgind“ totodată zona de semnificație a cuvîntului englezesc egotism! Egoismul (aproape că îmi vine să-i spun egotism și în română!) reprezintă mult mai mult decît ne transmit dicționarele explicative. Constituie o maladie a spiritului, care generează o alienare sui generis. Te îmbolnăvește de „tine însuți“. Odată infectat cu acest virus, mai poți doar „viețui“, dar nici asta oricum, ci în carantină strictă.
Adică în totală recluziune.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.