Obama în Europa - cîteva observaţii -</i>
● Scriu aceste rînduri la jumătatea turneului european al noului preşedinte american " adică imediat după încheirea summit-ului NATO şi înainte de aşteptatul discurs de la Praga şi de vizita în Turcia ", dar primele impresii sînt deja fixate. Obama mizează serios pe marcarea diferenţei faţă de administraţia Bush în relaţia cu europenii. ● Primul examen a fost summitul G20 de la Londra. Analiştii spun că Obama nu a obţinut ceea ce îl interesa mai mult, adică un pachet masiv de măsuri financiare şi fiscale de sprijin global al economiilor. Toţi ceilalţi lideri erau mult mai interesaţi de aspectele instituţionale ale lumii financiare, venind la summit cu aşteptarea unui nou set de reguli, şi nu a unei noi infuzii financiare în sistemul existent. Faptul că Obama nu a obţinut ceea ce a vrut l-a făcut pe extravagantul Sarkozy, pe deplin mulţumit de rezultatele reuniunii, să declare emfatic: "Capitalismul anglo-saxon post-belic a murit!". Sigur, una dintre victoriile lui Sarkozy, şi anume decizia reprimării paradisurilor fiscale, a fost posibilă doar după ce Barack Obama a avut un dialog între patru ochi cu liderul chinez Hu Jintao, care, altfel, ar fi blocat o atare decizie. În orice caz, chiar şi în condiţiile date, Obama a repurtat cîteva succese. Deşi cei mai optimişti analişti credeau că la Londra se va reaşeza ordinea financiară mondială, deciziile nu au făcut decît să ranforseze bătrînele instituţii fundamentale de la Breton-Woods " Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială şi dolarul american au rămas temelia stabilităţii financiare a lumii. ● A urmat summitul NATO. Cu această ocazie, Obama a criticat deschis aroganţa americană a trecutei administraţii, a admis că America poate să nu aibă cele mai bune idei cu putinţă în diferite probleme, a vorbit despre umilinţa cu care e datoare America, a ridicat parteneriatul cu Uniunea Europeană la nivelul parteneriatului cu Marea Britanie, a admis că SUA sînt factorul cel mai important în poluarea globală, a mulţumit europenilor pentru ajutorul dat în Afganistan şi, de ar fi făcut numai aceste declaraţii, ar fi fost deja suficient pentru ca Europa să înţeleagă că a sosit la Casa Albă exact opusul lui George W. Bush. Adăugaţi la toate acestea şi cîteva decizii anterioare ale sale: închiderea închisorii de la Guantanamo, suprimarea restricţiilor adoptate de administraţia Bush în relaţia cu Cuba, chemări la dialog către Iran, reintrarea în paradigma dezarmării nucleare în relaţia cu Rusia, abandonarea proiectului scutului anti-rachetă din Europa. Toate acestea l-au făcut pe Obama imun la critici pe care, sînt sigur, predecesorul său le-ar fi încasat din plin, cu sarcasm şi ironie, dacă ar fi gafat la fel. Am urmărit resemnat-amuzat toată presa importantă de limbă engleză şi franceză a acestor zile şi nici un ziar nu menţionează că Obama, răspunzînd unei întrebări venite de la o jurnalistă austriacă, a spus că nu ştie ce echivalent există "în limba austriacă" pentru expresia willing and dealing. Imaginaţi-vă ce ar fi fost prin ziare şi pe Internet dacă Bush ar fi spus aşa ceva! ● Sigur că Europa nu poate rămîne insensibilă la această schimbare de atitudine americană. Nu mă îndoiesc că, foarte curînd, va reacţiona cu gesturi similare, care vor întări parteneriatul transatlantic. Aud însă că în anturajul strategic al preşedintelui Obama apare nerăbdarea. Europa nu reacţionează aşa rapid cum s-ar fi aşteptat unii dintre apropiaţii liderului american. În afacerea Guantanamo, nici un stat european nu a sărit în sprijinul Americii pentru a prelua din deţinuţii islamici. Doar Franţa e gata să preia un cetăţean alegerian pe care " spun experţi în intelligence " serviciile franceze îl aşteptau de ceva vreme în curtea lor. Planul Obama pentru cîştigarea războiului din Afganistan, deşi unanim apreciat de NATO, nu a făcut nici Franţa să trimită mai mulţi militari pe teatrul de luptă, şi nici Germania să mişte un deget mai mult decît a făcut-o pînă acum. Cheia în relaţia cu Europa este, acum, răbdarea. Iute la mînie, Europa e lentă în faţa complimentului şi respectului. Dar reacţia europenilor va veni… ● Oricum, summitul NATO a fost un succes de imagine pentru Obama şi asta a întărîtat cîteva psihologii tari de lideri europeni importanţi. Sarkozy şi Berlusconi nu au ratat prilejul de a fura prima pagină cu gesturi tipice temperamentului lor. Nu este greu de imaginat ce o fi fost în mintea Angelei Merkel, un politician serios şi aplicat, cînd extravagantul premier italian a lăsat-o să-l aştepte pe covorul roşu, în faţa a sute de jurnalişti, pentru a continua o convorbire la telefonul mobil sau cînd preşedintele francez nu scăpa nici o ocazie de a se individualiza pregnant în "fotografiile de familie", după ce, oricum, îşi luase porţia de publicitate primind de unul singur sosirea pe teritoriul francez, pe faimosul pod dintre Strasbourg şi Kiehl, a tuturor şefilor de state/de guverne din ţările NATO. Şi totuşi, Obama a fost starul, aşa cum era normal să fie. Poate de aceea, Sarkozy şi Berlusconi s-au străduit atît de mult. ● O serioasă victorie diplomatică a constituit-o obţinerea acordului Turciei pentru numirea danezului Anders Fogh Rasmussen în funcţia de secretar general al organizaţiei. Berlusconi se laudă peste tot cu meritele sale în obţinerea acestui acord şi nimeni nu-l contrazice. Semn că fudulia lui are temei. Totuşi, cred că sprijinul apăsat promis de Obama pentru aderarea Turciei la UE a cîntărit mai mult. Dar asta e doar speculaţia mea. Legenda o produce Berlusconi…