Obama după primul an
Obama după primul an Pentru preşedintele american Barack Obama anul 2010 începe cu totul diferit decît începea 2009. Atunci, o lume întreagă îşi punea speranţele în el. Acum, tot mai mulţi se declară dezamăgiţi. În cifre, acest început de an pentru Obama înseamnă că procentul americanilor care cred că face o treabă bună la Casa Albă a scăzut la puţin sub 50%, ceea ce înseamnă cea mai joasă cotă de încredere pentru un preşedinte american după primul an de mandat. Căderea este colosală: într-un an, primul!, Obama pierde cam 15% în încredere. Întunecarea optimismului iniţial se mai vede şi în numărul celor care credeau/cred că Barack Obama va fi „unul dintre cei mai mari preşedinţi din istorie“ (19% în 2009, 13% acum) sau că va fi „un bun preşedinte“ (43% în 2009, 30% acum). Explicaţii sînt multe. Dar toate au sens numai dacă le aşezăm în contextul uriaşei speranţe care cuprinsese pe toată lumea pe 21 ianuarie 2009, adică în prima zi de lucru a noului preşedinte. Deja se vorbeşte despre cel care era mai ieri fantasticul Obama ca despre un „one term president“, deja se prefigurează relansarea republicanilor (predicţiile pentru parţialele din acest an le sînt, mai degrabă, favorabile), deja au apărut comparaţiile negative cu mult hulita administraţie Bush (deocamdată doar în domeniul securităţii teritoriului, după incidentul de pe aeroportul din Detroit, din decembrie). Puterea reformatoare a lui Obama se dovedeşte a fi mai puţin convingătoare decît credeam cu toţii, de vreme ce reforma sistemului de sănătate publică american, din care Obama însuşi a făcut primul său mare examen prezidenţial, nu s-a produs şi, oricum, nu se va produce în sensul dorit iniţial de preşedinte. În plan economic, Obama a anunţat că vede deja primele semne de redresare economică. Mai rămîne, doar, să le vadă şi actorii economici mai mari sau mai mici. În plan extern, singura victorie pe care o poate asuma deja Obama este îmbunătăţirea sensibilă a imaginii Statelor Unite în lume. Într-adevăr, de la venirea sa la Casa Albă, procesul de ameliorare simbolică a imaginii Americii în lume a continuat neîntrerupt. Decizia de retragere a trupelor americane din Irak luată de Obama a fost cu mult timp înainte pregătită de Bush, iar impasul tot mai mare în care se găseşte războiul din Afganistan arată că Obama nu este un „commander in chief“ mai iscusit decît mult blamatul Bush. De asemenea, Obama nu a reuşit mare lucru nici în privinţa Iranului, nici în privinţa eternului conflict palestinian şi nici măcar în privinţa mobilizării superioare a europenilor în cadrul NATO. Una dintre valorile comportamentale pe care conservatorii le preţuiesc şi le practică este temperanţa cînd vine vorba despre speranţele puse în oameni şi, mai ales, în oamenii politici. Spiritele de stînga sînt mai sensibile la farmec şi charismă, mai uşor exaltabile, mai lesne inflamabile. E drept, se şi sting destul de repede. Însă temperanţa, prudenţa, moderaţia cînd vine vorba despre un lider politic sunt de bună rigoare. Sigur că, într-o carieră politică, există suişuri şi coborîşuri. Churchill, omul care ştia despre politică mai mult decît ştim noi toţi la un loc, spunea că politica e ca un război, cu singura diferenţă că în război mori o singură dată, iar în politică se poate muri de mai multe ori. Obama va putea recupera încrederea pierdută a americanilor şi va putea cîştiga chiar un al doilea mandat. Are suficient timp şi are suficient de multe lucruri de făcut. Obama de acum este mult mai lucid decît cel din urmă cu un an şi, poate, de aceea place mai puţin. Exact în ziua în care sondajul pe care l-am evocat mai sus era dat publicităţii în America, Barack Obama era la Oslo şi rostea discursul la primirea Nobelului pentru Pace. Era 10 decembrie 2009. În acest discurs, intitulat „O pace justă şi de durată“, Obama vorbeşte deschis despre „războiul just“ care devine, la nevoie, singura cale spre „pacea justă“. Am criticat din acest neînsemnat colţ de pagină acordarea acestui premiu. Îmi menţin toate observaţiile anterioare, dar nu pot să nu remarc excelentul discurs pe care Obama l-a rostit la ceremonia de acordare. Iată fragmentul meu preferat din acest discurs: „…Să fie clar: Răul există în lume. O mişcare non-violentă nu ar fi putut opri armatele lui Hitler. Negocierile nu pot convinge liderii Al-Qaeda să abandoneze armele. Să spui că forţa poate fi uneori necesară nu este un apel la cinism. Este o recunoaştere a istoriei, a imperfecţiunilor naturii umane şi a limitelor raţiunii… Iar lumea trebuie să-şi aducă aminte că nu doar instituţiile internaţionale – tratate şi declaraţii – au adus stabilitate după Al Doilea Război Mondial. Indiferent de greşelile pe care le-am făcut, adevărul factual este că Statele Unite au susţinut constituirea securităţii globale pentru mai bine de şase decenii, cu sîngele cetăţenilor noştri şi cu puterea armelor noastre. Serviciul şi sacrificiul bărbaţilor şi femeilor în uniformă au adus pacea şi prosperitatea din Germania pînă în Coreea şi au permis democraţiei să se instaleze în Balcani… Am făcut toate acestea dintr-un interes propriu luminat – pentru că am căutat mereu un viitor mai bun pentru copiii noştri şi credem că vieţile lor vor fi mai bune dacă vieţile copiilor altora vor curge în libertate şi prosperitate. Aşadar, da, instrumentele războiului au un rol în păstrarea păcii. Iar acest adevăr coexistă cu altul – indiferent de cît e de justificat, războiul aduce tragedie umană. Curajul soldatului şi sacrificul său sînt deplin glorioase, exprimînd devotament pentru ţară, pentru cauză, pentru camarazii de arme. Dar războiul nu este niciodată glorios şi niciodată nu trebuie să-l propovăduim astfel. Parte a provocării căreia trebuie să-i facem faţă este să reconciliem aceste două adevăruri aparent ireconciliabile: că războiul este uneori necesar şi că războiul, de la un anumit nivel, este expresia nebuniei umane.“