Oasele electorale ale lui Brâncuşi, o idioţenie sub ochii noştri!

17 iulie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Undeva, în stratul al treilea al fluxului de ştiri care ne vin fără oprire, sesizez o anume recurenţă a temei aducerii în România a rămăşiţelor lui Constantin Brâncuşi. Nu am dat multă atenţie primelor ştiri venite pe această temă, încă de acum un an, spunîndu-mi că e o treabă privată. Fără îndoială, el însuşi a avut a decide în chestiunea asta, sau, în lipsa deciziei lui explicite, legatarii săi. Însă, de la o vreme, tema devine politică. Există un politician de Gorj, ajuns mare şef peste ţară, care şi-a zis că e o treabă bună asta cu aducerea osemintelor lui Brâncuşi în Gorj, pentru că o fi multă prostime patrioată pe cuprins, să îl premieze cu votul, pentru marea ispravă a mutării mormîntului marelui artist. A făcut subiect de campanie electorală din această cauză controversată, dîndu-i cu vopsea tricoloră şi însoţind-o de demagogie groasă. Tupeistul, deja, a aliniat Patriarhia, Academia şi, firesc, Guvernul. E tare, tare de tot, are putere! De-ar avea şi minte, şi bun-simţ, măcar pe sfert din cîtă putere are, s-ar feri de asemenea situaţii care se cer a fi judecate cuminte şi cu respect.

Intru în această poveste, recunosc, cu o amintire cumva similară. La începutul anilor ’90, începuse, în România, o campanie care depăşise prin prost-gust şi tîmpenie orice altă expresie a patriotismului caragialian pe care o văzusem anterior. Nobila cauză era reînhumarea, la Tescani, a rămăşiţelor lui George Enescu. Un grup de neaoşişti exaltaţi, cărora li s-au alăturat, într-un vîrtej uimitor, şi cîţiva oameni cu scaun la cap, săpaseră deja, ritualic, o groapă la Tescani. Pămîntul ţării îşi aştepta fiul! Era, îmi amintesc bine, o campanie pe cît de ineptă, pe atît de macabră în detaliile ei. Enescu este, cum se ştie, înmormîntat în cel mai celebru cimitir al lumii, lîngă Bizet şi la doi paşi de Chopin, pe o alee splendidă, călcată de paşii a mii de vizitatori din lumea întreagă, atraşi nu doar de frumuseţea sobră a locului, ci şi de faima marilor personalităţi care dorm somnul de veci acolo. Noi, de la marginea Europei, ridicasem steagul, să-l luăm pe Enescu de acolo, din centrul marii culturi, unde îi este locul, ca să-l înfundăm în Tescani, judeţul Bacău. Las la o parte că incapacitatea noastră cronică de a avea grijă de monumente, inclusiv de cele funerare, ar fi plasat sigur în mediocritate delabrată locul de veci al marelui român, dar mă întrebam de ce vrem să izolăm de cei cărora le aparţine, prin forţa talentului său, un muzician pe care, altfel, zicem că vrem să-l facem cunoscut lumii. Slavă Domnului, treaba a fost lăsată baltă, dacă bine îmi amintesc, prin voinţa moştenitorilor, care, evident, au refuzat o asemenea grozăvie. Sper ca şi această tevatură idioată cu Brâncuşi să se termine la fel.

În cazul lui Enescu, se exprima, de fapt, un jalnic complex provincial. Explicabil în 1990. Dar acum, în 2013? Nu, acum nu mai e vorba despre asta. Acum e doar cinism, neruşinare şi manipulare. Unei populaţii sărăcite de incapacitatea liderilor locali le iei votul vînzîndu-le iluzia obţinerii unui cîştig fără muncă. Eu vă aduc osemintele geniului, să vedeţi cum vor da buzna turiştii să-şi lase dolarii aici, doar ca să le vadă, voi nu trebuie să faceţi nimic („Ura!“ strigă entuziast poporul, la auzul acestei precizări), voi doar votaţi-mă! Un tîrg dezgustător. Dar cît de românesc! Sînt sigur că, undeva în mintea celor care socotesc că deshumarea lui Brâncuşi de la Montparnasse şi reînhumarea lui la Hobiţa e o mare ispravă patriotică, joacă sclipitor ideea că facem ceva parale cu oasele moşului. Vin turiştii! O iluzie, desigur. Dar cît de specifică poporului nostru!

În privinţa lui Brâncuşi, informaţia care ni se tot induce, pe diverse canale, este că marele sculptor ar fi spus, pe patul de moarte, că vrea să fie înmormîntat în România. Ar fi spus asta unui preot, care a spus-o mai tîrziu, public. Abia în 2012, cînd cu campania electorală, chestia a explodat la nivel naţional şi Guvernul, desigur, s-a implicat.

Din cîte înţeleg, în testamentul său, în care dă indicaţii clare cu privire la posteritatea sa, stabilind cine e legatar, cine e executor testamentar, ce soartă juridică vor avea atelierul său şi lucrările sale, Brâncuşi nu suflă o vorbă despre înmormîntarea la Hobiţa. Mai mult, cu cîţiva ani înainte, îşi cumpărase loc de veci la Montparnasse. În fine, totul se construieşte în prelungirea poveştii – probabil adevărate – că, pe la începutul anilor ’50, Brâncuşi ar fi vrut să doneze atelierul său, incluzînd multe dintre capodoperele sale, statului român, dar că, obtuz şi stalinizat, statul le-ar fi refuzat. Aşa că, trist, artistul ar fi ales varianta franceză. Efectul acestei întîmplări este că, în 2013, complexată de acel refuz, dar şi impresionată de procentele junelui plagiator, Academia marşează la o asemenea stupiditate cum este deshumarea lui Brâncuşi de la Paris şi aducerea lui la Hobiţa. Există şi un detaliu biografic care susţine povestea refuzului comunist: deşi se afla la Paris de mai bine de 50 de ani, Brâncuşi a cerut cetăţenia franceză abia în 1952, zice-se, de supărare că a fost refuzat de români. Nu avem multe documente care să ateste cert această întîmplare, ci mai degrabă mărturii circumstanţiale. Povestea, însă, pare plauzibilă oricărui român mîndru de Brâncuşi, pe de o parte, şi obişnuit cu ingratitudinea politicienilor români, indiferent de regim, pe de altă parte.

În general, în tot acest iureş al reînhumării lui Brâncuşi, dincolo de vorbe şi legende, nu prea există documente. Tipic românesc, iarăşi! Un excelent reportaj pe această temă difuzat nu de mult la Pro TV (România, te iubesc!“) arată că, pur şi simplu, statul român nu poate proba în nici un fel că Brâncuşi mai era cetăţean român la data decesului, cînd, sigur, era cetăţean francez. În acelaşi reportaj am putut vedea dezinteresul jalnic şi nepriceperea patentă a politicienilor locali gorjeni, încremeniţi în funcţii de edili, în privinţa gestionării memoriei şi operei marelui om. Am putut vedea credinţa primitivă a unor sărmani, cum că osemintele lui Brâncuşi aduc bani mulţi, şi am putut vedea un exaltat cu steag tricolor la gît care, vorbind despre datoria sfîntă de a-l aduce pe Brâncuşi acasă, a lăsat să-i scape că va candida la Primărie. Toată această poveste jenantă a scos la suprafaţă, cum era de aşteptat, o faună politică indecentă, dacă nu direct obscenă. După cum i-am văzut pe vătafii locali, pot pune pariu că dacă – Doamne fereşte! – operaţiunea ar avea succes, mormîntul lui Brâncuşi ar rămîne izolat, nefrecventat şi neîngrijit, de a doua zi după ce s-ar termina ceremoniile patriotarde ale reînhumării.

Se zice că, revenind în ţară pentru realizarea ansamblului de la Tîrgu-Jiu, Brâncuşi ar fi spus familiei: „V-am lăsat proşti şi săraci, vă găsesc şi mai proşti, şi mai săraci!“ Dacă, după mintea lor, Brâncuşi s-ar întoarce iar, cum ne-o găsi?

P.S. Descopăr că ziua în care scriu aceste rînduri are o anume semnificaţie. Azi este 14 iulie 2013. Brâncuşi a ajuns la Paris în ziua de 14 iulie 1904.

Mai multe