Oare cînd am început să arătăm așa de aiurea la lumina naturală?

Începe mîine, față de momentul în care scriu acesta articol, un nou an școlar, 2020-2021. Dacă ne-am uita în urmă, am vedea clișeele în care de-a lungul timpului această zi s-a situat, cu toate neajunsurile festivismului ei, despre care cel puțin o dată am scris și eu. Careurile. Invitații oficiali, oameni politici și din administrații locale. Discursurile gongorice sau găunoase. Preoții. Slujbele. Munții de flori și mai mult sau mai puțin discrete atenții, cadouri pentru profesori și profesoare, directori și directoare. Le-am criticat, le-am privit cu condescendență sau cu dezgust în partea lor de falsitate, în ceea ce le făcea să nu fie despre elevi, ci despre noi, cei ce trăim de pe urma existenței elevilor. Le-am și tolerat, căci ce poți face? Pînă cînd, iată, nu voința noastră, nu schimbarea mentalităților noastre le-a surpat, sistîndu-le abrupt, ci o forță incontrolabilă, a naturii, pînă la urmă.

Dar tot privind în urmă, am putea vedea și altceva. Emoția elevilor adunați unii în alții în jurul doamnei învățătoare, indiferent că sînt din clasa pregătitoare sau din clasa I, a II-a, a III-a sau a IV-a. Curiozitatea din ochii celor de gimnaziu, sclipirea din ochii celor de liceu. Momentele acelea cînd, gîndindu-mă doar la experiențele mele din ultimii ani, intram după festivitate cu cei cărora le eram diriginte, alături de părinții lor, în sala de clasă pentru o primă lecție la care asistau toți, cînd voiam să-i seduc și să-i fac să iubească din prima clipă și cel puțin pentru cîteva clipe, să iubească deci școala, comunicarea și comuniunea, omenescul emoției de a fi împreună și de a descoperi ceva nou. Mă pregăteam pentru această primă lecție mereu cu ceva surprinzător și care să presupună apropiere. Contact uman, cel puțin emoțional, dar oricum și fizic, pentru că eram cumva ciopor în același spațiu relativ mic al unei săli de clasă în jur de 50-60 de oameni. Nu ne feream să luăm bomboane unii din mîinile celorlalți, să luăm bucățele de post-it-uri din același teanc, să scriem cu aceeași cariocă pe colile de flip-chart și să ne atingem umerii în trecere, palmele de salut sau obrajii în îmbrățișări.

Bune și rele. Cele bune, aș zice cîștigurile – poate doar efemere – descrise în prima parte, nu pot fi compensate de cele rele – ale căror efecte vor fi de neînlocuit, cel puțin pentru copilașii care mîine vor veni pentru prima dată la școală. Timpuri aspre ne obligă să fim aspri și noi în privința contactelor umane directe, obligîndu-ne, implicit, să diminuăm emoția, să-i punem masca pe gură. Nu vor mai fi festivități, nu vor mai fi discursurile celor de la prezidiu, nu vor mai fi nici munții de flori, nu vor mai fi 50-60 de oameni la o primă lecție în care să se cunoască, să se îmbrățișeze și să-și zîmbească. Totul va fi cu distanțare, cu granițe de plexiglas, cu măști de pînză și viziere de plastic sau mediat de milioane de pixeli. Emoțiile vor fi mascate, înăbușite, poate nici nu vor mai exista.

De curînd vorbeam cu cineva care, fiind mai la zi cu informația despre cum se configurează generațiile de adolescenți de astăzi la nivel mentalitar, discursiv, interrelațional, îmi spunea că le dispare apetitul visceralității, că, așa am înțeles eu, există un trend, poate mai ales în SUA, al depresiei infantile și adolescentine, acești copii și tineri pierzîndu-și aproape instinctualitatea organică, mutați într-o zonă, culmea, nu a ficțiunilor virtuale, ci a reflexivității reci, într-o individualitate a existenței fizice extreme, dezinteresați de contactele umane fizice. Retrași în lecturi ideologice, utilizînd virtualitatea pentru dezbateri, cu un nou tip de limbaj în care iconicul memelor e depășit și căruia nu-i mai prind nici generațiile mileniale subtilitățile. Sînt speculații pe care nu le-am documentat.

Pe cale de consecință însă, prefiguram ipostaza unei lumi în care școala va deveni ceva cu totul periferic sau, în orice caz, dezinstituționalizat, într-o lume în care nu va mai fi nevoie de școală, nevoile primare fiind acoperite de o mecanizare și o informatizare completă a structurilor care asigură existența. Educația ar deveni o opțiune personală, rizomatică, nesistematică în maniera tratițional-planificată a vremurilor noastre.

Nu e chiar paradoxal faptul că o astfel de lume ar fi generată, în fapt, tocmai de o deziluzie a unor generații care se simt trădate de cele ce le-au precedat, care au epuizat șansele și au secătuit resursele umanității și ale umanului. Boomer-ilor nu li se iartă nimic, nu li se iartă, mai ales, șansa pe care au avut-o și pe care au folosit-o doar pentru ei înșiși, nelăsînd în urmă decît deșertul depresiei.

Reificarea aceasta a umanului, într-o narațiune încă SF, ar putea avea Big Bang-ul în această pandemie. În începerea anului școlar în spatele măștilor, în spatele ferestrelor de plexiglas, în spatele milioanelor de pixeli. Versurile lui Gabi Eftimie din ultimul ei volum, Sputnik în grădină, ar surprinde perfect această obiectualizare a umanului: „Oare cînd am început să arătăm așa de aiurea la lumina naturală? / Oare de cînd nu mai facem parte din specia / umană?“.

Dar în ciuda acestui scenariu apocaliptic, eu prefer să cred că umanul, în formele lui cele mai diverse, cu emoție la purtător, cu nevoia de îmbrățișări și de mîini strînse, de atingeri de umeri, își va găsi, totuși, resursele pentru supraviețuire. Prefer să cred că acest început de an va rămîne doar un accident, că vor urma apoi alții în care vom da jos măștile și separatoarele de plexiglas. Pînă atunci, să avem cu toții un an școlar cît mai lipsit de accidente și cît mai plin de bucurii de toate felurile!

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.