Oameni speciali
Am cunoscut destui pînă acum. Bancheri, politicieni, taximetrişti, jurnalişti, dansatoare de bar, ingineri, întreprinzători, miliardari (în dolari), gestionari de magazin sătesc, funcţionari de Bruxelles. Le mulţumesc Teodorei şi lui Mihai Stescu pentru că mi-au oferit ocazia să cunosc şi alţii. Ei doi sînt părinţii lui David. David s-a născut acum cinci ani şi, relativ din întîmplare, a fost văzut de un medic psiholog, pe cînd avea doi ani şi jumătate. Diagnosticul a picat dur, sec, aiuritor, aducător de disperare: sindrom autist înalt funcţional. O perioadă, părinţii nu au vrut să creadă. Apoi, David a intrat în terapie, cu toate costurile aferente: nişte zeci de milioane pe lună (în bani) şi mult, mult consum sufletesc (în sentimente, griji, planuri).
Teodora şi Mihai au intrat şi ei în terapie. O terapie specială pentru ei, pentru părinţi. Astfel au rezistat. Astfel au putut să se informeze, să decidă căi de urmat, terapii de ales, clinici, logopezi. Victoria cea mai mare: au reuşit să rămînă împreună. O mare parte a cuplurilor care au copii cu sindrom autist se destramă. În general, bărbaţii dau bir cu fugiţii. Rămîn mamele care, neîngrijite, fără viaţă personală, dedicate în întregime terapiei şi goanei după banii necesari, încearcă să trăiască. Familia Stescu a evitat capcana asta. Ba, din ce i-am văzut, fac o echipă a naibii de unită.
Există un gen de filme tipic americane, cu zeci, dacă nu sute de creaţii similare: X are o problemă (radiaţiile electromagnetice, homosexualitatea, vreo boală rară). X încearcă să lupte, dar societatea este mai degrabă indiferentă, dacă nu chiar ostilă. Atunci, X găseşte şi alţi oameni cu problema lui şi îi adună la un loc, se asociază, schimbă informaţii, luptă pentru a aduce problema în atenţia lumii, pentru a rezolva ceva. X nu stă cu mîinile încrucişate să îşi plîngă de milă şi/sau să ceară subvenţii, asistenţă, servicii speciale. El acţionează. Pe genericul de final, aflăm că povestea e reală şi că, începînd de la momentul provocat de X, problema respectivă îşi caută o rezolvare în societatea americană.
Am avut senzaţia că trăiesc un astfel de film săptămîna trecută, cînd am moderat (la rugămintea lui Mihai) o conferinţă naţională a părinţilor de copii cu sindrom din gama autistă, a terapeuţilor, educatorilor, psihologilor şi ONG-urilor care lucrează cu copii autişti sau suferind de ADHD sau Asperger (nu intru în amănunte, daţi un Google). Conferinţa a fost o iniţiativă sută la sută privată, a soţilor Stescu. Au adunat aproximativ 400 de oameni într-o sală pusă la dispoziţie de Hotelul Ring. Nu s-a decontat cazarea, nu s-au oferit mese sau cocteiluri de bun-venit, nu au fost festivităţi cu paharul de şampanie în mînă. Toţi participanţii au venit pe banii lor, pentru a discuta, a schimba impresii, informaţii, cărţi de vizită, poveşti triste sau de recuperare, a fi împreună şi a se sprijini reciproc. Nu a fost invitat nici un oficial de la Ministerul Sănătăţii pentru că ar fi fost inutil. Nimeni nu cere nimic de la stat pentru că nu aşteaptă nimic de la stat. Sesiunile de powerpoint-uri în cascadă au fost extrem de dense (poate prea dense), relativ obositoare prin volumul uriaş de informaţii. Utile, pentru că, în România, ca şi în restul Europei (spre deosebire de Statele Unite, cred), cercetarea în domeniu este la ora unor smerite începuturi. Tot e bine. Pînă de curînd, problema era copios ignorată. A fost un succes conferinţa? În opinia mea, da. Le spun acum soţilor Stescu un lucru simplu: am fost la zeci de conferinţe pe bani europeni sau naţionali care au costat de zeci de ori mai mult şi care nu au reuşit să aducă nici o zecime din informaţia şi emoţia pe care le-a adus evenimentul lor.
Simt nevoia să adaug un ultim paragraf: am (re)descoperit un coleg special, din TVR. Îl cheamă Horaţiu Rusu. De ani de zile, face o emisiune aruncată spre prînz pe TVR1, dedicată persoanelor cu handicap. Intră mereu în grilă pentru „că trebuie“, nu pentru că ar fi o misiune asumată de TVR, altfel decît prin lege. E un tip special, credeţi-mă. Altfel nu ar fi rezistat unei asemenea teme, ani de zile.
Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.