Oameni politici, oameni de stat

9 februarie 2008   PE CE LUME TRĂIM

Se spune, pe bună dreptate, că ceea ce distinge un om politic de un om de stat este viziunea. Omul politic este mereu învăluit de ceaţa politichiei zilnice - nu poate, nu are cum sau pur şi simplu nu este interesat să vadă un poimîine. Copleşit de complicaţiile prezentului, omul politic gîndeşte şi acţionează în imediat, sfîrşind prin a crede că în asta constă arta politicii: un fel de descurcăreală, cu cît mai onorabilă, cu atît mai performantă. Dimpotrivă, omul de stat are o proiecţie pe termen lung, are un ţel, are un plan şi elaborează, zilnic, strategii pentru împlinirea planului. Omul politic e incapabil să spună cum vrea să arate ţara lui peste două zile - el poate răspunde numai pentru imediat, el se blochează într-un de azi pe mîine orb, el e robul detaliilor zilei. Omul de stat lucrează în imediat pentru împlinirea unui plan de perspectivă - subordonează ceea ce face astăzi unui plan pe care îl va împlini poimîine. Mă grăbesc să precizez că această tipologie e pur descriptivă şi nu implică nici o judecată. Oamenii de stat sînt admirabili numai în măsura în care planul lor este uman. Dictatorii sînt, toţi, oameni de stat. În acelaşi timp, oamenii politici nu sînt necesarmente blamabili. Grija pentru prezent înseamnă grija pentru contemporani. Retorica sfidătoare a "generaţiei de sacrificiu" vine din arsenalul omului de stat, şi nu al omului politic. Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat, aşa cum dintre oamenii de stat se aleg tiranii, tot dintre ei se aleg şi marii binefăcători ai lumii. Din specia omului politic se pot alege fie lichele mărunte, fie parlamentari ori miniştri decenţi, care îşi văd de treabă cu seriozitate. În fond, lipsa viziunii mărturiseşte lipsa unei anverguri date, mai întotdeauna, de combinaţia dintre credinţă şi curaj. Planul de ordonare a lumii care se află sub puterea lui poate fi clădit de politician numai dacă el însuşi crede atît de mult într-un set de valori, încît le vrea socialmente obiectivate. Iar perseverenţa în realizarea planului cere curaj, mult curaj. Omul politic e mai tranzacţionabil, mai ponderat în credinţele sale şi mai firav în curajul său. Este, cum ar spune Burke, omul pentru care politica este "prudenţă şi practicalitate". După aceste categorii, diagnosticul scenei politice româneşti se pune imediat: nu există oameni de stat şi e plin de oameni politici. Ne lipsesc oamenii de stat, din cel puţin două motive. Primul ţine de noi înşine. O viziune politică e imposibil de formulat şi cu atît mai puţin de urmat, dacă nu există caracter. Şi credinţa fondatoare, şi curajul perseverenţei sînt chestiuni de caracter, iar societatea românească a încetat să mai producă programat caractere, aşa cum face orice corp social sănătos. Fibra morală a României e profund deteriorată. Caracterul e ultimul lucru care se mai caută şi primul lucru la care se renunţă. Prin urmare, caracterele care există nu sînt produse ale maşinăriei sociale, ci fie ale familiei, fie ale bisericii, fie ale unui autodidacticism, cu atît mai lăudabil cu cît e mai improbabil. Deci, producţia de caractere, fiind de serie mică, nu poate alimenta politicul - spaţiul cel mai neprietenos cu oamenii de caracter. Al doilea ţine de un spirit al timpului. Nicăieri în spaţiul occidental nu mai există oameni de stat. Ultima garnitură a acestei clase s-a epuizat la finele anilor ’80 şi în primii ani ai ultimului deceniu al secolului trecut, după ce dominaseră politica lumii vreme lungă: Reagan, Thatcher, Mitterrand şi Kohl. Tot un om de stat a fost şi Mihail Gorbaciov, numai că planul său (revitalizarea socialismului prin recuperarea umanismului) nu a reuşit. Acum, oamenii de stat se află în afara perimetrului NATO-UE. Cultura politică occidentală contemporană pare a fi un mediu nefertil pentru oamenii de stat. Oamenii de stat ai momentului sînt pe alte coordonate culturale. În Rusia, e Putin. În Asia, sînt Ahmadinejad şi Hu Jintao. În America de Sud e plin de oameni de stat. Aproape fiecare preşedinte este, acolo, un om de stat, iar turbulenţa politică fără de sfîrşit pe continentul lui Márquez şi Llosa poate fi explicată şi prin faptul că aproape nu există oameni politici. În fine, în Africa, vremea leilor a trecut. Probabil că Nelson Mandela a fost ultimul om de stat african şi va mai trece ceva vreme pînă va mai apărea unul. Aşadar, în lume, în general, şi, mai ales, în lumea din care facem parte, vremea oamenilor de stat a trecut. În ţările europene, a apărut un substitut pentru oamenii de stat: birocratul convertit la politică. Omul cu o carieră consistentă undeva - într-un minister, de pildă - recrutat în contexte instituţionale politice precum Parlamentul sau Guvernul. Produsul birocraţiei bruxelleze care, revenit în ţara de origine, devine lider de partid, de minister sau de guvern este, şi el, un caz al acestei tipologii. E ca şi cînd instituţiile livrează singure oamenii care le conduc. Un moment kafkian, în care birocraţia se autonomizează într-atît încît nu doar că scapă de sub controlul umanului, dar produce singură tipul uman care o guvernează, se petrece sub ochii noştri. Nu e de mirare că ideile politice devin tot mai palide, şi idealurile, tot mai imposibile.

Mai multe