Oameni în stradă

Sînt șase luni de cînd locuitorii din Hong Kong sînt pe stradă, iar știrile de acolo mai ajung în vîrful ierarhiei doar cînd protestul sau formele de reprimare capătă expresii noi.

Pornite de la nemulțimiri legate de un proiect de lege care făcea posibilă extrădarea către China, demonstrațiile au căpătat repede un caracter mai extins, cererile manifestanților vizînd cadrul mai larg al libertăților civile și limitarea caracterului autoritar al guvernului local.

Temeri că guvernul chinez va ignora cu totul aranjamentul „o țară, două sisteme“ sînt exprimate constant, însă Beijingul a reușit cumva să nu se dezlănțuie după model Tienanmen. Nu e însă nici o garanție că nervii săi nu vor ceda la un moment dat. Semnele sînt acolo.

Manifestațiile din Hong Kong sînt doar o parte din ceea ce poate fi considerat un val internațional de nemulțumire populară care face victime, mătură guverne și președinți și scutură conștiințe.

Irak, Ecuador, Bolivia, Indonezia, Liban, Ecuador, Chile, Peru, Haiti, Marea Britanie, Spania, Franța, chiar și liniștita Olandă au fost afectate anul acesta de mișcări de stradă. În fața unei liste de felul acesta, tentația e să cauți o linie unificatoare, acel virus al nemulțumirii care unește oameni atît de diferiți din țări aflate pe continente diferite.

Probabil o astfel de linie nu există. Între Bolivia rămasă fără președinte (căutîndu-și adăpost în Mexic) și demonstrațiile pro- și anti-Brexit nu e mare legătură. La fel cum între fermierii olandezi și decalajele economice din Chile nu se poate identifica vreo conexiune.

Ceea ce se poate observa însă e o oarecare ciclicitate a valului. Anii ’60, marcați de violența gărzilor roșii ale unui Mao genocidal și protestele antirăzboi din Vest, sfîrșitul anilor ’90 cu revoluțiile sale anticomuniste, primăvara arabă și „vestele galbene“ de azi ne arată că, deși generațiile se schimbă, întotdeauna guvernele greșesc și oamenii observă.

Dincolo însă de chestiunile locale care scot oameni în stradă – corupție, proastă guvernare, decalaje economice –, există uneori subiecte comune – schimbările climatice, de exemplu. Mișcarea Extinction Rebellion nu a putut fi prevăzută de nimeni și, oricîtă enervare provoacă Greta Thunberg bărbatului alb de clasă mijlocie cu nesiguranțe insuficient explorate, e greu de contestat faptul că agenda ei pune pe masă probleme serioase.

E aproape un consens că schimbarea climei va duce la mișcări majore de populație, revoluții și modificări de paradigmă economică și culturală. Comunitatea internațională e puțin pregătită pentru așa ceva, iar mici acțiuni de PR ca eliminarea paielor de plastic sau cine știe ce summit cu nume pompos nu rezolvă problema. Extinction Rebellion are însă meritul că, înainte de a schimba politici, schimbă mentalități și conștiințe. Iar faptul că forța sa vine din energia unor adolescenți va face ca ideile ei să rămînă, într-o formă sau alta, în spațiul public pentru multă vreme de aici înainte.

E deplasat, scriam mai sus, să unești toate aceste forme de protest într-un soi de revoluție globală. Agendele sînt diferite, inteligența conducătorilor nu e întotdeauna aceeași, iar între protestele pentru democrație și cele antisărăcie e o oarecare distanță. Cazul lui Morales al Boliviei e cumva grăitor. Primul președinte provenit din rîndul populației indigene, el a reușit, prin politici sociale radicale, să ridice nivelul de trai al bolivienilor, însă a decis la un moment dat că merită să rămînă președinte indiferent de legi și de dorința oamenilor. Venit din stradă, de unde, în toată cariera lui pre-prezidențială a cerut reforme, Morales a fost alungat de stradă cînd a devenit arogant. Acum își caută adăpost prin Mexic.

E încă prea devreme pentru a trage concluziile după 2019, dar, măcar intermediar, poate fi numit Anul Nemulțumirii. Anul în care milioane de oameni din lumea întreagă au tras linie și au decis că e nevoie de schimbări. O cercetare mai veche arăta că, în mai toate cazurile în care un stat a ignorat cererile cetățenilor ieșiți în stradă, demonstrațiile au continuat și anul următor.

Din exemplele citate mai sus, în foarte puține cazuri s-a ajuns la o concluzie. Fie din rea-voință, fie din prostie, vocea străzii e ascultată doar uneori și adesea atunci cînd e prea tîrziu pentru un compromis.

Și mai e un detaliu – sfidînd predicțiile experților, economiile majore ale lumii se încăpățînează să nu intre deocamdată în recesiune. Asta lasă guvernelor libertate de acțiune și le ferește de austeritatea care, după ultima criză, a provocat schimbări majore de priorități atît la nivelul conducătorilor, cît și la nivelul celor conduși. Criza economică va veni totuși, nu se îndoiește nimeni, iar ceea ce azi e un val de nemulțumire se poate transforma rapid în ceva mult mai neplăcut.

Avertismentele care tot vin de pe străzile orașelor lumii trebuie ascultate inclusiv în acele locuri unde domnește liniștea.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.