Oameni de încredere

22 septembrie 2021   PE CE LUME TRĂIM

În Arta subtilă a nepăsării, Mark Manson relatează experiența sa de călătorie din tinerețe, cînd a ajuns să stea pînă la cîte o lună în peste 50 de țări, dorind să experimenteze libertatea, să cunoască diversitatea culturală, dar și pe cea a raportării la viață, la valorile umanului. Alături de excesele trăite în această perioadă, despre care vorbește fără rezerve, găsindu-le locul în ceea ce a ajuns să reprezinte el ulterior ca om, explică faptul că atunci a înțeles că libertatea nu înseamnă nimic în sine, că a fi liber capătă sens doar în momentul în care poți să renunți la ea în favoarea unor alegeri, o observație de bun-simț, de altfel. Rostul vieții se identifică tocmai cu limitarea libertății, cu respingerea opțiunilor și cu decizia de a te angaja față de ceva. Nu mai știu dacă ultima dintre țările vizitate de el este Rusia, dar este țara unde, stînd aproximativ o lună, a ajuns să înțeleagă niște mecanisme interesante de funcționare a umanului și a relațiilor interpersonale. Ceea ce l-a șocat la început, pe el, provenit dintr-o cultură a politeții excesive, duse pînă la formalismul rece, glacial, a fost sinceritatea frustă, autenticitatea cu care rușii își manifestă gîndurile, chiar dacă acestea, uneori, pot părea jignitoare la adresa interlocutorului. Manson o numește o formă de eliberare prin acceptarea respingerii. Căutînd explicațiile acestei maniere de comunicare, găsește o explicație la profesorul său: anii grei ai comunismului, în care practic supraviețuirea era condiționată de un cerc al încrederii, de existența unor relații interumane pe care să te poți baza fără dubiu, au determinat oamenii să devină mai direcți și mai abrupți, pentru a putea să identifice mai repede și mai ușor potențialele persoane periculoase, dar și pe cele în mîinile cărora îți puteai pune viața. De fapt, era vorba despre construirea unor relații de încredere bazate pe sinceritate totală. Într-o societate a abundenței, cum sînt cele vestice, încrederea nu mai are valoare, superficialitatea este convenabilă în relațiile interumane, aparențele sînt ridicate la rang de avantaj.

Care este, însă, direcția înspre care vreau să duc explicația, folosindu-mă de acest mesaj al lui Mark Manson? Direcția este nenorocita asta de pandemie. Și fac încă un ocol. N-am fost un copil excesiv de sociabil. Poate și unde nu am locuit la bloc, în comunitate cu copii, ci în centrul orașului, unde jocurile de cartier erau inexistente. N-am avut decît puțini copii prin preajmă, și aceștia doar după ce am ajuns la școală. Dar tot ne mai adunam în unele zile să mergem la cules de castane prin parc, la jocuri de vînătoare cu tuburile tuberman prin curtea și grădina spitalului din apropiere sau la mai știu eu ce alte jocuri care se puteau juca pe acolo. Mai puțin sporturi, e drept, și, în această privință, recunosc o altă lipsă din copilăria mea. Părinții mei n-au fost preocupați să mă dea la vreun sport, au preferat să mă dea la pian, astfel încît nu am deprins gustul activităților sportive în copilărie, abia ceva mai tîrziu, spre sfîrșit de liceu, și numai în forma celor ce țin de mersul pe munte, drumeții, puțin alpinism. Și abia mult mai târziu, acum, de cîțiva ani, al sporturilor de întreținere și de agrement.

Revenind, spuneam că nu am fost un copil foarte sociabil, pentru că nici nu am avut mediul favorabil în copilărie. Dar totuși, măcar începînd cu mersul la școală, am fost pus în situația de a interacționa real cu alți copii și de a-mi dezvolta abilitățile de comunicare. Școala, în format fizic, te obligă la acest exercițiu, în care sinceritatea se manifestă ca formă de relaționare mai autentică, pentru a ajunge și la argumentația lui Manson. Relațiile interumane prind formă în acest mediu, cu sinceritatea sau intuirea falsității, cu încrederea sau rezerva față de cei falși, cu tot spectrul, în cele din urmă, al poziționărilor posibile față de celălalt.

Aud vorbindu-se în multe contexte despre avantajele educației online, ba chiar nume grele, formatori de opinie și autorități în domeniu, susțin educația online, o văd ca viitor al omenirii, ca opțiune superioară educației față în față. Unii afirmă că abia așteaptă să revenim în online, e mai comod, cîștigăm timp, nu ne mai expunem, nici măcar nu trebuie să ne mai luăm pantaloni călcați pe noi. Și mi se pare că nu aud bine, mi se pare că ceva din realitate glisează spre ficțiune, așa cum viețile noastre glisează spre virtualitate. Ajungem să punem pe piedestal o comoditate în care, de fapt, facilităm aparențele, falsul, lipsa autenticității în relațiile interumane. Pentru că, din spatele unor ecrane, niciodată nu se vor putea naște prietenii autentice, nu se vor putea naște iubiri autentice, nu se vor putea naște emoții reale. Poate, pentru noi, adulții, care sîntem în fața ecranelor la job, nu e atît de grav, dar pentru copiii noștri, pentru elevii noștri, pentru studenții noștri e devastator. Le oferim o cultură a aparenței, nu una a autenticității. Mi se pare incredibil și înspăimîntător cît de repede am putea ajunge să acceptăm asta ca pe ceva firesc, ca pe ceva ce ține de evoluție, mai repede decît s-a trecut de la telefonul cu fir la cel cu taste și apoi la smartphone.

Firește, pînă scăpăm de pandemie sau pînă ajungem să o ținem sub control, sănătatea e mai importantă. Și sîntem nevoiți să o protejăm, inclusiv prin educație redusă la spațiul virtual, online. Dar ce mi-aș dori ar fi să nu mai aud nicăieri și de la nimeni o glorificare a acestei forme de îndepărtare de real.

Și, ca să fac legătura cu sportul, mai amintesc pe scurt și uriașul deserviciu pe care educația online îl face sănătății. Chit că sistemul nostru de învățămînt, la nivel de infrastructură, nu are încă posibilitatea să susțină performant sportul în școală (e un alt subiect, amplu, acesta), că există multe școli cu săli sau terenuri de sport insuficient de spațioase sau de bine dotate încît sportul în școală să poată fi practicat de elevi cu rezultate maximale, totuși orele acelea sînt extrem de importante pentru copii, pentru sănătatea lor, pentru sănătatea societății de mîine. Ceea ce fac online, pe covorul din sufragerie, este mai mult o glumă. Una proastă.

Ne permitem, tehnic vorbind, să susținem o educație online, să ne mutăm cu totul online, să fim politicoși în spatele unor ecrane, dar nu ar trebui să ne permitem să punem interfețe între noi, dacă ne dorim să mai putem avea relații umane bazate pe încredere, pe sinceritate, pe autenticitate.

Horia Corcheș este scriitor și profesor de limba și literatura română.

Mai multe