Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?

Oameni pe care nu ți-i puteai închipui vreodată plîngînd, Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan, au început să plîngă, primul la calificarea Romei în Conference League, al doilea după ce a cîștigat al șaptelea titlu mondial la snoooker. Ce se întîmplă?

Zic să încetăm să privim plînsul, mai ales cel al bărbaţilor, ca pe un eveniment cosmic. Oamenii plîng aşa cum fac tot felul de alte lucruri şi doar privirea noastră face plînsul special. Ca urmare, plîngem rar, că „nu se cade”, dar în noi plîngem de atîtea ori că lăsăm în urma noastră oceane necartografiate care ne-ar spune povestea dacă le-am îngădui-o. Fiecare caz are istoria lui. Lacrimile lui Mourinho mărturisesc despre Himalaya de pe care a alunecat portughezul şi pe care acum a reuşit să o urce înapoi măcar pînă la tabăra de bază. O calificare în finala celei de a treia competiţii europene, un soi de cupă a consolării săracilor, i-ar fi provocat în trecut charismaticului Jose un rictus şi cîteva vorbe cu vîrf otrăvit. Sub demnitatea lui. Dar asta era pe vremea cînd cîştiga Ligi ale Campionilor, domina cel mai bănos campionat din lume şi devenise un guru căruia nimeni nu-i descoperise ayahuasca. O suită interminabilă de chixuri cu note de plată astronomice l-a transformat pe „The Special One” în specialistul recuperărilor de clauze financiare la închiderile bruşte de contracte ratate. Magia a dispărut de mult. Mourinho nu mai poate aspira nu doar la victoria în Champions, dar nici măcar la calificarea în acest club select. Aşa că lăcrimează la masa chelnerilor. Omul care dispreţuia orice nu valora miliarde a ajuns să mănînce cu ochii aburiţi de plăcere o pasta à la romana con extra parmigiano, grazie! Viaţa e o căţea.

Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi. Deşi la el nu ştii exact de la ce vine. De la bucurie? De la demoni? De la surpriza de a se mai vedea încă în viaţă şi, în loc de o bomboană pe colivă, cu încă o căpşună pe tort? Ronnie e o legendă şi un om care la 46 de ani pare că a parcurs mai multe vieţi decît Steve McQueen. Şi iată-l încă aici, aplaudat ca un toreador care stă cu piciorul pe grumazul propriei existenţe. În loc de hohote doar umbra unor lacrimi? Chiar nu e o ştire.

Am să mă arunc în necunoscut şi o să îndrăznesc să zic că pentru ei, pentru noi, pentru toţi cei care mai putem face lucruri obişnuite în timpuri neobişnuite orice prag trecut, orice treaptă urcată, orice soare care răsare la timp, atît timp cît nu va fi ca în cîntecelul lui Roger Two Suns in the Sunset, o lacrimă nu va fi, cu atît mai puţin, vreo ruşine. Acum chiar că avem voie să plîngem, ca să nu înnebunim.