O viață de om

25 martie 2020   PE CE LUME TRĂIM

Vă propun astăzi o scurtă meditație asupra comunismului. Nu „ideologică“, întrucît numai naivii mai pot crede că utopiile marxiste constituie o „ideologie“, ci pur „factuală“, centrată carevasăzică pe cîteva elemente clare, concrete, verificate deja de istorie. Meditațiunea mi „s-a declanșat“ atunci cînd am sesizat un amănunt aparent minor. Mă apropii de 52 de ani. Din această jumătate de veac de existență, o bună bucată mi-am petrecut-o în ceaușism. Nici după 1989 nu mi-am pierdut interesul pentru ce se întîmpla în țările – din fericire, puține! – unde vajnicele vlăstare leniniste au continuat să prospere. În virtutea unei experiențe așadar semnificative în raport cu „învățăturile“ bolșevice, am realizat că, la aproape de împlinirea jubileului biografic, eu „prinsesem“ deja trei dinastii roșii, interesant, în trei părți distincte ale planetei – nota bene, cu mentalități, specificități și evoluții socio-culturale diferite. Cea mai tulburătoare dintre ele se derulează, sub ochii noștri, în Coreea de Nord. Oamenii de vîrsta mea „au crescut“, cum ar veni, cu înduioșătorul Kim Ir-sen (Kim Il-sung, în original), și-au „trăit“ tinerețea cu enigmaticul Kim Jong-il, fiul primului, iar, în prezent, se bucură de deplina maturitate „în joncțiune“ cu domnia, acolo, a nepotului părintelui fondator, sceleratul Kim Jong-un. Traversînd oceanele și continentele, ajungem în Cuba, un alt bastion al comunismului mondial. Aici, strict evaluînd lucrurile, eu și congenerii mei „am fost contemporani“, încă de la naștere, cu lunga dictatură a lui Fidel Castro, pentru ca, de un timp oarecare, „să luăm act“ de instalarea la pupitru a unui nou conducător, Raúl Castro, fratele celui dintîi. Cu „oleacă de noroc“, vorba moldoveanului, am fi putut avea și acasă, în România, în Europa deci, în toată jumătatea de secol menționată, autocrația unei singure familii de lideri staliniști, în speță a familiei Ceaușescu, prin infatigabilul „titan“ din Scornicești, Nicolae, și, ulterior, prin degeneratul său fiu, Nicu.

Oare aceste „coincidențe“ – preluate, repet, din medii și istorii separate – nu-i șochează, văzute în sine, adică fără factorii agravanți, pretutindeni, ai regimurilor dictatoriale bolșevice, precum tirania, crima, teroarea, sărăcia, corupția etc., pe nostalgicii sau, după caz, admiratorii comunismului? Cum poate un tip de societate care proclamă „eliminarea exploatării omului de către om“ să propage modelul absolutist al celui mai întunecat feudalism, transmițînd puterea discreționară în interiorul aceluiași clan – devenit, evident, „regal“ (vorbim însă, desigur, despre o „regalitate“ primară, tribală, sangvinară)? Eternul argument al „socialiștilor“ că, în situațiile descrise mai sus, au apărut devieri de la doctrina originară, marxistă, și de aceea s-au petrecut (și!) abuzuri nu (mai) ține. Nu întîmplător m-am referit doar la anomaliile „dinastice“ ale comunismului, petrecute, iată, întocmai în contexte specifice. Amănuntul demonstrează, fără echivoc, faptul că o dictatură bolșevică evoluează identic în orice spațiu geografic s-ar manifesta ea și în orice circumstanțe mentalitar-identitare i-ar fi oferite ca decor. Comunismul este, din nefericire, același oriunde și oricînd în istorie. Mă miră profund, prin urmare, că un asemenea tipar socio-politic abuziv supraviețuiește în secolul XXI și, mai grav, are în continuare adepți înfocați în Occident, frecvent, între exponenți ai elitelor intelectuale. Cît de orb poți să fii (și, mai ales, de ce soi e „orbirea“ în cauză, avînd în vedere, cum observam, că „victimelor“ nu le lipsește, adesea, pregătirea intelectuală?) pentru a nu pricepe că sistemul marxist-leninist constituie o aventură sinistră a speciei, un eșec lamentabil al umanității, o eroare pernicioasă a gîndirii filozofice, care a afectat generații întregi de indivizi? Cum reușești să accepți legitimitatea unei „dinastii“ (absolutiste pînă în măduva oaselor) grefate, diabolic, pe doctrina ipocrit-duplicitară a „egalității“ complete între clase și inși? Nu merită nici măcar să încercăm să ne imaginăm vreun răspuns.

Cu precădere, suspinul autohton după „epoca de aur“ îmi produce frisoane incurabile. Dacă adulatorii vestici ai comunismului au totuși scuza (fragilă) a ignoranței, bolșevicul mioritic de dată recentă, cu povara nemijlocită a ceaușismului în spinare, este inacceptabil, rămînînd o curiozitate istorică, un specimen de bizarerie ontologică. În veacul liberalismului și al deschiderii democratice plenare, a te supune, benevol, sclaviei regimului dinastic, de inspirație primitiv-medievală, reprezintă cel puțin un impuls maladiv inclasabil, dacă nu un masochism rudimentar, demn de tribulațiile dureroase ale fachirilor orientali. Admit însă, pe de altă parte, că vestita grădină a Domnului se dovedește mult mai amplă decît fantezia noastră personală: se dezvăluie – întotdeauna surprinzător – aidoma unei entități labirintice, practic infinite.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.

Mai multe