O țară în veșnică mișcare

America continuă să fie țara șoselelor și a automobilelor, chiar dacă foarte rar mai vezi acele „frumoase americane“, cu aripile lor sclipitoare, clasicele anilor ’50-’60, care apăreau prin multe filme. Nu prea mai vezi nici acele mașini voluminoase, ca niște cutii, care se bălăbăneau pe suspensii de parcă ar fi navigat pe apă, cum avea poliția odată. Camionetele cu design mai mult sau mai puțin fioros sînt în continuare folosite pe scară largă (cam vreo treime din totalul automobilelor), la fel ca și SUV-urile masive. Dimensiunile orizontale au cedat parcă ceva în favoarea înălțimii, în ultimele decenii. New York-ul e plin de Chevrolet-uri Suburban, negre, care funcționează pe post de taxiuri de lux, fără însemne. Ceea ce în Europa ar fi strident de mare pare destul de potrivit printre zgîrie-nori și cu șoferi sau pasageri ei înșiși foarte masivi. Și mai sînt, evident, și camioanele, truck-urile lor tipice. Containerele pe care le duc în spate nu sînt mai mari decît cele ale TIR-urilor de la noi, pentru că sînt standardizate global, pentru transportul maritim, dar capetele tractoare, cu boturile lor lungi, sînt impunătoare. Motoarele, probabil extrem de puternice, scot un fel de răget, caracteristic. Mai toate au în spatele scaunelor șoferului și însoțitorului o cabină cu ușă separată, o adevărată încăpere pentru dormit. Pe ele sînt desene, tot felul de  luminițe și însemne, bare și țevi de eșapament cromate, care mai de care. Există încă în America o adevărată lume a camioanelor și a camionagiilor. 

De mirare e că asemenea vehicule au voie să circule chiar și prin centrul Manhattan-ului, pe unde nu ezită să claxoneze ca niște vapoare. Pe autostrăzi au adesea același regim de viteză cu al autoturismelor și te poți trezi cu ele că se țin după tine, la foarte mică distanță (ca în binecunoscutul clișeu din foarte multe filme americane), sau chiar că te depășesc trecînd pe banda următoare. (Ceea ce în filme ne pare uneori exagerat, acolo poate face parte dintr-o realitate destul de obișnuită.) Pe porțiunile cu multe benzi, se întîmplă frecvent să ai cîte un astfel de monstru și în stînga, și în dreapta, așa încît îți vine să strîngi din umeri ca să le faci loc. Cînd vorbesc de multe benzi pe sens, în Statele Unite înseamnă chiar șapte sau opt. În unele locuri sînt adevărate fluvii de mașini, toate aceste multe benzi fiind ocupate. Nu e vreo plăcere să conduci prin asemenea aglomerații, dar e un fenomen spectaculos totuși, care dă și măsura uriașei lor forțe economice. Nu poți asemăna toate astea cu șoselele din România, dar chiar dacă încerci să-ți aduci aminte de Italia ori de Germania, îți dai seama că nici cu ele nu încape vreo comparație. Simți că puterea și desfășurarea prezentului aparțin Americii.

Dar țara e enormă și nu duce lipsă nici de șosele aproape pustii, cum se pare că a rămas astăzi celebra Route 66.    

Dacă tot am ajuns la comparații, ar trebui poate să spun ceva și despre calitatea șoselelor pe care am umblat. Au fost și mai bune, și mai proaste. Unele autostrăzi au porțiuni cu plăci de beton ale căror îmbinări se simt și se aud, cînd treci peste ele. Există și porțiuni impecabile, există și segmente degradate. La intrarea în Cleveland, de exemplu, un oraș destul de bogat, de altfel, m-a frapat asfaltul extrem de vălurit, care mi-a adus aminte de impresia pe care ți-o făcea Aradul în urmă cu vreo 15-20 de ani, cînd veneai dinspre vestul Europei. N-am întîlnit însă în America nici un drum  prost de la un cap la altul și nici vreunul perfect pe toată lungimea. Pot spune, însă, că la enormele lungimi ale șoselelor, făcînd o medie, lucrurile sînt, de fapt, remarcabile. America nu-i perfectă și nici nu s-ar putea să fie așa, dar e complet funcțională. Aș mai face observația că, întors în România, lățimea benzilor mi s-a părut ceva mai mică.

În ceea ce privește obiceiurile din trafic, aș spune că majoritatea șoferilor sînt foarte calmi, civilizați și prudenți. Rar, apar însă și dintr-aceia care fac zigzaguri printre celelalte mașini. Nu chiar rare sînt autoturismele cu tobe sport, special adaptate să facă un zgomot cît mai mare. Mai ales seara, prin orașe poți auzi scîrțîit de cauciucuri și accelerări fulminante. Întotdeauna e cîte un fante de cartier care încearcă să-și marcheze prezența. Sînt și destui care merg cu geamurile deschise și muzica dată la maximum. A te mîndri cu mașina și cu zgomotele pe care le poate produce pare să fie chiar un obicei de sorginte americană. 

La New York am ajuns la concluzia că nici alte proaste maniere la volan nu ne sînt deloc specifice, așa cum ne place deseori să ne lamentăm. De pildă, n-am auzit nicăieri mai multe claxoane decît în Manhattan. Claxonul face parte din atmosferă. Și se claxonează prelung, pentru fleacuri, așa cum fac mitocanii noștri din București. Diferența e că, acolo, șoferii nu-și însoțesc claxonul cu înjurături. Îl folosesc de obicei senin, ca pe un instrument de atenționare, nu neapărat cu nervi și ură. În orice caz, pare că în majoritatea locurilor nu există nici un fel de restricții legale privind zgomotul. Mi-am adus aminte de claxoanele figurate muzical de newyorkezul George Gershwin, în poemul simfonic Un american la Paris. L-a compus chiar în perioada în care a locuit în capitala Franței, iar astăzi pare curioasă sugestia că americanul ar fi fost impresionat de mulțimea claxoanelor pariziene. Probabil că obiceiurile din cele două orașe nu mai sînt aceleași ca acum o sută de ani.  

Oricum, chiar dacă foarte aglomerat uneori, New York-ul e bine organizat din punct de vedere al traficului. Am mai scris că e locul în care toate mijloacele de transport imaginabile își urmează calea, fără să se încurce unele pe altele. De exemplu, dacă vrei să parchezi de urgență sau să oprești temporar pentru a lăsa bagaje ori persoane într-un loc anume, vei găsi imediat un spațiu special destinat pentru așa ceva. Nimeni nu ajunge în situația de a încurca circulația. 

În fine, ar mai fi de menționat cîteva detalii. De exemplu, am observat că unde apare semnul STOP, chiar dacă nici o altă mașină nu se apropie de acea intersecție, șoferul american oprește complet și așteaptă vreo trei secunde. E un obicei care conferă o anume liniște în trafic. Pe de altă parte, pietonii din marile orașe sînt destul de disciplinați, dar nu pînă la absurd. Atunci cînd nu trec mașini pe stradă, ei traversează chiar dacă semaforul le indică să stea. Cu alte cuvinte, lumea înțelege, în general, eficiența regulilor, dar înțelege că, tot pentru eficiență, regulile pot fi și încălcate. Time is money!