O strategie și o nenorocire

Am avut ocazia rară de a asista la o şedinţă de Cabinet a unui comisar european. Descriere instituţională: Comisia Europeană are 27 de comisari. Ei se ocupă care de agricultură, care de concurenţă, care de transporturi, în funcţie de negocierile total netransparente dintre şefii statelor membre (o rundă) şi grupurile politice din Parlamentul European (altă rundă). Comisarii participă, pe principii colegiale (exact aceasta este expresia utilizată), la definirea deciziilor pe toate zonele de reglementare. Altfel spus, comisarul pe agricultură Cioloş participă la deciziile din domeniile energiei, sănătăţii sau educaţiei, exact în aceeaşi măsură în care orice hotărîre pe agricultură este discutată şi de comisarul pe mediu, agendă digitală sau uniune vamală. Unul pentru toţi, toţi pentru unul. De aceea, pentru a putea să-şi dea cu părerea cît de cît competent pe toate temele de dezbatere, fiecare comisar are în directă subordine un mic aparat propriu de funcţionari. Ei formează Cabinetul. Şefii de Cabinet sînt funcţionarii de gradul cel mai înalt dintre „vieţaşii“ Comisiei. Mai sus de atît nu poţi ajunge (să ne înţelegem, comisarii nu sînt „vieţaşi“, ei sînt „politici“). 

Din şedinţa de Cabinet la care am asistat, am aflat cum se negociase strategia energetică a Uniunii, numită şic „20/20/20“, pentru o mai uşoară ţinere de minte: reducerea emisiei de gaze cu efect de seră cu 20%, creşterea producţiei de energie din surse regenerabile la 20%, ambele obiective avînd ca termen anul 2020. Simplu. Am aflat că mai puţin simplă a fost definirea termenilor. Adicătelea, ce o fi aia producţie fără emisie de gaze puturoase. „Păi, e clar: eoliana, solara, termala“, ar fi zis nemţii. „Ba pardon, nucleara ce-are, că nu consumă petrol şi nu emite gaze cu efect de seră“, ar fi răspuns prompt francezii.  

Scurtă explicaţie: Franţa produce cam 80% din energie în centrale nucleare. Este pe locul 2 în lume ca număr de reactoare, după Statele Unite. Şi-a dezvoltat propria tehnologie pe care caută să o exporte pe unde poate mai bine. Germania s-a specializat în eoliană şi solară. Nemţii au avut parte de mişcări eco-pacifiste puternice, prin anii ’70-’80, pe vremea cînd centralele nucleare erau considerate cîh. Aşadar, au devenit primul producător de tehnologie eoliană pe plan mondial, domniile lor fabricînd cam o cincime din totalul vîrtelniţelor care produc curent electric pe unde bate vîntul prin lumea largă. Interesele celor doi fondatori ai Uniunii se cam băteau cap în cap, preţul petrolului era la peste suta de dolari barilul, astfel încît, la Consiliul European de la Berlin, din 2007 s-a ajuns la compromisul istoric de a scoate centralele nucleare de pe lista ruşinii ecologice.  Brusc, spre consternarea „grinpisiştilor“, energia respectivă a devenit respectabilă, frecventabilă, la modă. A crescut imediat interesul pe piaţă pentru respectiva tehnologie. Franţa avea de vînzare. Canada are de vînzare. Americanii au şi ei. Ruşii nu, căci, de la Cernobîl încoace, ei au o problemă de imagine. Surpriza a venit din Coreea de Sud. Tehnologia microcentralelor nucleare de cartier a creat freamăt şi interes pe pieţele globale. 

În atare vînzoleală, România nu era prea tare afectată. Surpriză! Noi eram în grafic cu îndeplinirea obiectivelor. Centralele hidro la care se adaugă Cernavodă ne făceau să şi depăşim planul european. Mai mult, după intrarea grupului 2 în funcţiune, aveam un bun excedent de producţie pe care îl mai exportam în regiune, la nevoie (de-ar fi fost bulgarii drăguţi să ne lase să tranzităm prin sistemul lor...). 

A venit nenorocirea din Japonia. Barilul este tot peste sută (din cauza zaverelor maghrebiene). Reacţii: Germania anunţă că nu mai prelungeşte viaţa centralelor nucleare existente, iar agenţia nucleară franceză anunţă că gradul de gravitate al incidentului nuclear japonez ar fi 6, şi nu 4, cum anunţaseră autorităţile nipone. Vezi Doamne, tehnologia în sine e bună, localnicii nu sînt de încredere. Unii au apreciat că reacţiile antinucleare recente ar fi doar de ordin emoţional. Eu nu cred. Prea se citeşte în ele cinica logică a interesului industrial.

Gabriel Giurgiu este realizator de emisiuni despre Uniunea Europeană la TVR.