O strălucită contribuţie românească la darwinism

16 ianuarie 2013   PE CE LUME TRĂIM

Cu un entuziasm bine stimulat de un patriotism înflăcărat, vreau să anunţ întreaga omenire (nici mai mult nici mai puţin!) că România a adus şi aduce o contribuţie esenţială la înţelegerea implicaţiilor profunde, nebănuite ale darwinismului. Nu, nu e vorba despre găsirea vreunei verigi lipsă pe lanţul trofic, nu e vorba nici despre lămurirea vreunei aparente excepţii de la marşul universului întru evoluţie şi nici – cum poate s-ar aştepta cineva – de aflarea vreunei specii vechi de maimuţă care a devenit om. E vorba despre un pas înainte în materialul darwinismului politic, căci în politică se manifestă originalitatea şi inventivitatea noastră în ultima vreme.

Cînd am început să fac politică într-un partid anume, primul lucru pe care l-am învăţat repede este că cei care cîştigă alegeri au dreptate, iar cei care le pierd nu au dreptate. Mai mult, primii au dreptul deplin să vorbească şi să decidă, ceilalţi au obligaţia să tacă şi să se supună. Dacă s-ar putea vorbi despre un „bun-simţ“ în politică, regula lui principală este că învingătorii au şi dreptate, au şi drepturi. În alte medii, dreptatea se decide după alte criterii – precum legea, vîrsta, înţelepciunea, pregătirea profesională sau chiar averea. În interiorul unui partid politic însă, victoria în alegeri, mulţimea voturilor recoltate la soroc conferă privilegiul de a avea dreptate.

Aşa se explică, de pildă, fenomenul baronului local, de care nu este ferit nici un partid politic important. Aşa se explică tendinţa populistă, corupătoare chiar, a mai tuturor politicienilor. Aşa se explică, în ultimă instanţă, prăbuşirea nivelului intelectual şi profesional al elitei politice româneşti, uşor de constatat în ultimii zece ani. În orice caz, acesta este darwinismul politic à la roumaine: faci voturi nu contează cum, supravieţuieşti şi te dezvolţi, nu faci voturi eşti expulzat. Şi dacă nu uităm cum anume se obţin voturi în România reală, înţelegem totul.

Faimoasa teorie a lui Darwin, potrivit căreia selecţia naturală este mecanismul evoluţiei, are deplină aplicare în politica dîmboviţeană. Selecţia naturală, la noi, se produce la alegeri. Îmi veţi spune că aşa e peste tot şi eu voi răspunde imediat că selecţia naturală din politica noastră este mai contraproductivă decît oriunde altundeva în spaţiul democraţiilor euro-atlantice. Dovada: iată ce a produs selecţia asta la noi! În plus, în politica dîmboviţeană, în afară de capacitatea de a aduna voturi într-unul dintre cele mai corupte medii electorale europene (dacă nu cumva, cel mai corupt), nu mai contează nimic. În toate sistemele politice pe care le cunosc la Vest de noi, pe lîngă oamenii votabili, partidele caută o grămadă de alţi oameni după o grămadă de alte criterii. La noi, nu. Selecţia naturală în politica românească e primitivă şi brutală. Efectul imediat este că electoratul devine primitiv şi brutal. Prin alte părţi – în Statele Unite, Marea Britanie şi Franţa am putut vedea nemijlocit cum operează –, selecţia naturală în politică este un porces ceva mai sofisticat. La fel de nemilos pe fond, dar mai complex, mai generos orientat, spre binele unei clase politice care este interesată să-şi păstreze calitatea. Fireşte, pe cît se poate în politică.

Într-un eseu apărut în 1910, devenit clasic între timp, John Dewey explica felul în care Darwin a schimbat paradigma gîndirii noastre. Dewey ne spune că, pînă la Originea speciilor (1859), părerea generală fusese cumva forjată încă din Antichitatea greacă, cum că fiecare individ şi fiecare categorie/specie există în vederea unui scop care, în cele din urmă, poate fi foarte bine împlinirea unui plan divin pe care actorii săi fie nu-l pot deloc înţelege, fie îl pot înţelege foarte greu. Cu Darwin, ideea că evoluţia are un sens teleologic dispare. Motorul evoluţiei este adaptarea, răspunsul la condiţiile externe care se tot schimbă şi care supun animalul la noi provocări. Oamenii împreună cu tot ce există viu pe lume sînt produsul forţelor naturii, şi nu al vreunui design superior. Darwin e primul care vorbeşte despre evoluţia speciilor – pînă la el, speciile erau considerate fixe, imuabile, stabile, parte eternă a structurii naturii.

Sigur că lumea ideilor pregătea, cumva, schimbarea de paradigmă de tip darwinist: în 1859, Mendel (un călugar augustinian!) era în pline cercetări pe drumul spre teoria genetică, chiar dacă – după cîte ştim – Darwin habar nu avea de asta, iar alchimia vorbea deja de secole despre transmutare, adică despre transformarea unei substanţe în altă substanţă, iar ideea că la fel se poate întîmpla şi cu speciile era, prin similitudine, la îndemînă. Însă, cel care vorbeşte limpede despre selecţia naturală şi despre evoluţie, despre apariţia şi dispariţia sepciilor, despre trecerea unei specii în alta sub impactul forţelor naturii, este Darwin. El spulberă spiritul aristotelian al viziunii asupra lumii înconjurătoare. El declară răspicat că natura în ansamblul ei nu are scop. Sau, mai cinic, pentru cei care nu suportă ideea că ar putea trăi într-o lume fără un scop final, că acest scop este adaptarea şi supraviţuirea în sine – nimic mai mult.

Revenind la noi, politica a devenit exclusiv un joc pe şi despre voturi. Forţele electorale sînt nu doar determinante (cum ar fi, poate, normal), ci unice. Se ştie foarte clar cine face politica (cel care ia voturi), dar nu mai ştie nimeni prea bine de ce se face politica.

Dar, începînd cu 2012, s-a mai întîmplat ceva semnificativ: s-a generalizat sistemul transferului de voturi. Nu e de-ajuns că unii ştiu să se facă votaţi, am ajuns la faza la care cei care ştiu să se facă votaţi pot să-i facă votaţi şi pe alţii, mai precis pe cine vor ei: fii şi fiice, fraţi şi surori, secretare, prietene şi prieteni. Contribuţia noastră la darwinism este chiar aceasta. Dacă specia e suficient de bine adaptată, atunci poate să determine ea însăşi schimbarea mediului. Mediul se adaptează speciei. Astfel, specia foarte bine adaptată poate transfera privilegiul supravieţurii oricui vrea ea. Şi forţele naturii se supun şi ele, cuminţele. Am pierdut complet scopul, sensul, rostul politicii şi, de cîţiva ani buni, nu mai există ca preocupare decît pentru voturi. Noutatea, însă – supremul rafinament introdus de ultimul defileu electoral – este să fii capabil nu doar să te alegi oricînd şi în orice funcţie vrei, ci să alegi oricînd şi în orice funcţie pe oricine vrei tu.

Mai multe