O soluţie nu chiar nebunească pentru România

Ciudate vremuri! Pe de o parte, privită cu detaşarea necesară obiectivării, România se află într-unul dintre cele mai faste momente din istoria ei. Ştiu că pare şocant – sau măcar enervant – să spui aşa ceva unui român, în prezent. Dar, niciodată în istorie, economia noastră nu a mers mai bine. Niciodată nu am exportat atît de mult, niciodată nu am avut o asemenea producţie industrială, niciodată nu am fost mai liberi în interiorul ţării, niciodată (ei bine, da!) nu am avut un nivel de trai mai ridicat după orice standard vreţi dumneavoastră. În sfîrşit, de puţine ori în istoria ei, România a fost atît de corect aşezată din punct de vedere strategic pe cît este acum (prin dubla aparteneţă la UE şi NATO) şi aproape niciodată, de la formarea ei ca principat încoace, nu a fost mai sigură şi mai bine apărată ca acum. Şi totuşi, dragii mei, veţi fi de acord cu mine că e jale! Sentimentul că e rău, rău de tot, face unanimitate. Şi nu e deloc vreo patologie, nici fandacsie şi nici măcar ipohondrie! Deşi, după criterii obiective, cum spuneam, România nu a dus-o niciodată mai bine decît acum, românii toţi au ceva greu pe suflet cînd vine vorba despre viaţa lor în ţara lor. Vor să plece sau nu, sînt nemulţumiţi, sceptici şi au aerul că s-au fript cu toate în viaţa lor. Nu-i leac şi nici vreo tămăduire cînd urlă neantul valah în fiecare biet român. Dar de unde vine asta?

Nu cred că greşesc dacă spun că marea problemă a românilor sînt politicienii lor. Focarul răului, în România, e politica. Politicianul român pur şi simplu nu e în stare să administreze împrejurările obiective enumerate mai sus, întru folosul subiectiv al românilor. Cînd văd ce va ieşi din Constituţia pritocită de nişte mediocrităţi absolute chiar în aceste zile, de pildă, îmi dau seama, încă o dată, că marea sarcină a politicianului nostru – imposibil de atins, pare-se – este să nu strice. Nimeni nu se mai aşteaptă acum să avem oamenii politici capabili să îndrume destinul naţiunii spre bine, aşteptările toate sînt să avem politicienii care nu nenorocesc, care nu convertesc de tot bunele auspicii istorice în dezastru.

În această conjunctură – desigur, complexă, cum sînt toate conjuncturile româneşti –, nu sînt puţini cei care se întreabă, oftînd fatal, ce-i de făcut. Nimic din ce este pe scenă nu îndrituieşte speranţa. Cu atît mai mult, este imposibil vreun sentiment de admiraţie sau vreun entuziasm sincer. Sîntem, vasăzică, într-un punct mort. Prezentul nefast a arestat viitorul. În asemenea situaţii, ce soluţii avem?

Înţelepţii spun că renaşterea a orice presupune repetarea mitului fondator. Lumea în întregul ei – sau pe segmente – renaşte, se regenerează, dacă scenariul fondator se repetă. România politică trebuie refondată, pentru că nimic din ceea ce se desfăşoară acum în acest domeniu nu mai poate duce la un viitor plauzibil, ci doar la perpetuarea unui amestec otrăvitor de incompetenţă şi corupţie. Prin urmare, soluţia la care mă gîndesc este repetarea mitului fondator al României moderne, adică a celor petrecute în 1866. Atunci, vă reamintesc, un blocaj politic total a fost rezolvat prin aducerea unui domnitor străin. Mediul politic autohton, blocat de propriile-i defecte şi aflat, de aceea, la un pas de a ucide ţara (la vremea aceea, asta însemna desfacerea Unirii de la 1859), a fost deblocat prin aducerea în joc a unui vector de forţă exterior, modernizator. Venirea la Bucureşti a lui Carol I a însemnat intrarea într-o nouă vîrstă istorică a ţării. Şi acum ar trebui să facem la fel. Poate că soluţia pentru România anilor acestora este tocmai asta: reinstaurarea monarhiei cu un rege străin, cît se poate de străin acestei ţări şi acestor năravuri (şi în 1866, acordul tuturor era pentru un rege care nu vine „dintr-o ţară megieşă“), care să preia, ca pe o datorie de onoare, propăşirea României.

Mi-e greu să cred că acest lucru va fi posibil. Traian Băsescu, Victor Ponta, Crin Antonescu, Vasile Blaga, Kelemen Hunor şi toţi ceilalţi nu au absolut nimic în comun cu I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, I. Ghica, I. Bălăceanu, L. Catargiu, C.A. Rosetti. Vreau să spun că, spre cinstea lor, liderii politici ai momentului 1866 au avut tăria să pună un diagnostic just Româ-niei politice, să cadă cu toţii de acord asupra tratamentului şi să-l urmeze fără ezitare. În plus, efortul de a convinge poporul acum e mult mai dificil decît le-a fost acestor bravi politicieni ai jumătăţii de secol XIX. În 1866, liberalilor şi conservatorilor români nu le-a fost deloc greu să organizeze un referendum în care peste 80% din cei 84% dintre electori care au venit la vot au validat venirea pe tron a lui Carol I, deşi cei mai mulţi habar nu aveau cine este acesta. În prezent, avem televizoare, antene şi moguli – asta ar face misiunea acelor politicieni care s-ar gîndi la repetarea lui 1866 aproape imposibilă. Orice rege ales am găsi noi în lumea largă – perfect să fie! – ia să vedeţi domniile voastre un dream team antenist Ciuvică-Badea-Gâdea-Tudor-Ciutacu cum îl ia la făcut praf, într-o ediţie specială! La toate aceste dificultăţi, adaug şi pe aceea că nici un politician român actual nu are anvergura europeană necesară să pună la cale un asemenea aranjament politic, căci jocul pregătitor, din spatele uşilor închise, s-ar cere a fi făcut de oameni politici români care să se bucure de un prestigiu imens în toate cancelariile lumii şi în toate familiile politice importante.

Totuşi, vă invit să facem un exerciţiu de imaginaţie. Ce-ar fi dacă ar fi? S-ar putea să ajungeţi la concluzia că ar fi atît de bine dacă ar fi, încît să începeţi să vă gîndiţi ceva mai serios. Şi primul pas, din cei un milion de paşi necesari unui asemenea proiect politic, a fost deja făcut.

P.S. Cînd vă gîndiţi la posibilul viitor rege, nu vă gîndiţi la ceea ce a rămas prin Bucureşti de pe urma marelui rege Carol I. Moştenirea sa a fost pervertită de românism într-o asemenea măsură, încît ei sînt ca noi. Şi-au pierdut regalitatea, chiar dacă le sîntem datori cu cel mai adînc respect pentru ceea ce vor să fie. Ne trebuie o altă dinastie, o altă casă regală, un alt sînge de monarh.