O sminteală – vreau spital, nu catedrală
În pline sărbători, cînd fiecare caută liniştea după cum se pricepe, Internetul trepidează. E o convocare! La miting! În stradă! Uniţi, mă întreb, ce-o mai fi de salvat de data asta? Mă dumiresc repede: să ieşim la o manifestaţie împotriva finanţării Bisericii Ortodoxe Române de la stat. Sloganul este cutremurător: „Vrem spitale, nu catedrale!“ Mă îngrijorez. Sloganul nu putea ieşi decît din mintea cuiva care chiar vrea spital – un om suferind. Apoi, binomul e de noaptea minţii! Adică – ne şopteşte sloganul – există o legătură invers proporţională între numărul spitalelor şi numărul catedralelor. Impresia inventatorului acestui slogan este că nu se construiesc spitale pentru că se construiesc catedrale. Bizar! Foarte bizar! Oameni de meserie spun că multe dintre spitale ar trebui închise. Ştiu că e antipopulist, dar e logic şi, în cele din urmă, în favoarea sistemului de sănătate ca atare. Şi cei care spun că unele spitale trebuie închise nu o spun cu gîndul că trebuie construite catedrale. Pe de altă parte, aş zice mai degrabă că stăm rău în privinţa catedralelor. Nu fac apel acum la memoria frustrărilor, invocînd invidia albă pe care orice român cu bun gust o simte cînd vede catedralele Europei, ci la un pic de cultură generală în privinţa propriei ţări – la noi, catedrale ortodoxe, în adevăratul sens al cuvîntului, există doar în cîteva mari oraşe ale ţării (Bucureştii, de pildă, nu au una). Numim, canonic, „catedrale“ cîteva biserici mai mari, după faimoasa „scară umană“, în locurile în care rezidă episcopii, mitropoliţii şi patriarhul. În chestiunea catedralelor, orice vecin ortodox ne cam dă de ruşine. Şi nu mă refer, aici, la catedralele din Kiev, Belgrad ori Sofia (la Moscova ar fi de-a dreptul indecent să mă gîndesc, spre comparaţie). Mă refer la oraşe secunde. De pildă, nu există nicăieri în România ceva comparabil cu Catedrala din Varna, al treilea oraş al Bulgariei. Dar mă opresc aici cu analiza sloganului în sine, ca să nu se creadă că pledez pentru construcţia de catedrale. Nici vorbă! Şi eu cred că nu construirea de catedrale ar trebui să fie prioritatea numărul 1 a naţiei. Tot ceea ce încerc să fac este să pun într-un cadru raţional o temă importantă.
Ştiu, sînt rău, greşesc intenţionat. Sloganul e metaforic. Spitalul şi catedrala sînt simboluri pentru „aşa da/aşa nu“ în privinţa cheltuirii banilor publici. Aşa veţi spune, nu? Şi poate că aveţi ceva dreptate. Aşadar, o să merg pe această ipoteză. Risipa, furtul şi cheltuirea aiurea a banilor publici sînt, în mod real, cauze majore ale înapoierii României în interiorul UE. Sîntem, în mai toate clasamentele onorante, codaşi în Uniune şi pentru că puţinii bani pe care sîntem în stare să-i producem se cheltuiesc anapoda. Aici sîntem toţi de acord. Însă teza că banii publici care merg spre biserici (bănuiesc că civicii se referă, egal, la toate cultele finanţate de stat, nu doar la BOR!) sînt prea mulţi şi, din această cauză, bugetul sănătăţii suferă – este incorectă. Un calcul simplu ne arată diferenţa de dimensiune. Vă las să constataţi singuri cît de mulţi bani se duc la culte, comparativ cu bugetul sănătăţii. Cînd vezi cifrele, nu poţi decît să îţi dai seama că, de fapt, nu despre bani e vorba aici. Teza „din cauza popilor nu avem un sistem de sănătate mulţumitor“ se articulează mult mai adînc decît într-un calcul contabil.
Va trebui, la un moment dat, să fim oneşti pînă la capăt, atît cei care denunţă catastrofa bugetară produsă de alocarea banilor de la buget spre culte, cît şi cei care susţin că e normal ca statul să sprijine financiar activităţile religioase ale cetăţenilor săi. (Încă nu am un răspuns la întrebarea pe care eu însumi am pus-o cîtorva dintre cei nervoşi: de ce nu îi revoltă cheltuirea unor sume imense de la bugetele publice pentru stadioanele de fotbal din ţară şi îi revoltă cheltuirea unor sume mult mai mici în sprijinul construcţiei de biserici? Dacă fotbalul este un loisir naţional pe care bugetul public trebuie să-l susţină, de ce n-ar fi religia o necesitate publică? Este fotbalul mai benefic lumii decît credinţa în Dumnezeu? Dar cum de sîntem toţi de acord că din bugetele publice trebuie construită urgent o sală de concert modernă la Bucureşti? Este Dumnezeu ceva de necesitate privată şi Bach ceva de necesitate publică? E corect să luăm din taxele iubitorului de manele ca să facem sală pentru iubitorul de Beethoven?) Exerciţiul de onestitate nu ne va reuşi, însă, pentru că aşa ceva nu reuşeşte niciodată. Atunci, să încercăm să fim raţionali pînă la capăt. Măcar teoretic, asta ne e la îndemînă.
Aşadar, va trebui să înţelegem că toată această vînturare prin cetate a sloganului cheltuirii banilor pe culte, cînd sistemul de sănătate este atît de nesatisfăcător, are o motivaţie profundă. Nu e grija contribuabilului pentru banii de la buget şi nici măcar pentru egalitate fiscală. Este vorba despre nervi! Există unii dintre noi care sînt furioşi pe Biserica Ortodoxă Română. Îi enervează popii, îi irită bisericile şi icoanele, îi calcă pe nervi cîntecele bisericeşti şi, în general, îi dispreţuiesc drept obscurantişti şi limitaţi pe cei care mărturisesc credinţa. Nu le pot şti motivele – cel mai adesea, experienţe nefericite cu anumiţi preoţi i-au lovit puternic şi le-au format o convingere otrăvită în privinţa BOR. Vreun popă le-a cerut bani într-un moment dramatic, poate altul nu a fost suficient de disponibil pentru o nevoie duhovnicească acută sau, cine ştie, la vreo cumpănă de viaţă, preotul le-a dat un răspuns pe care ei l-au socotit nepotrivit, ori, se poate şi asta, propaganda „ateismului ştiinţific“ din anii formării tinereşti rodeşte. Oricum, există un grup de furioşi anticlericali în România. Ei folosesc cu demagogie, într-un război de PR bine articulat, alocarea banilor de la buget pentru culte. Anii petrecuţi în politică măcar atît m-au învăţat, să miros demagogia mai uşor. Problema acestor oameni furioşi cu BOR este mai profundă, cum zic, şi chestia cu banii e doar o temă sensibilă, bună de manipulat într-o ţară în general săracă. Întrebarea este: ştie BOR să le răspundă convingător? Convingător nu pentru ei, ci pentru imensa masă de români care este, de fapt, ţinta PR-ului nervoşilor.