O săptămînă tare fericită

Am primit cadou pentru casa nouă un pui de cîine. L-am botezat, elegant, Mișu. Primele două nopți au fost o minune. Mișu se trezea la 2 noaptea din cauza nevoilor fiziologice. Odată scos afară, o zbughea la fugă. După cîteva ture bune prin jurul casei – căci ce poate fi mai minunat decît o înviorare la 2 noaptea? –, decidea că ar putea să se gîndească la făcut ceea ce speram eu că va face în primul minut şi nu în prima jumătate de oră. Pe la 3, înghețat și cu chef de omorît lighioane, mă întorceam cu el în casă. La 5 era următoarea trezire. Jucat cu spume pînă la 6,20, cînd îmi sună mie alarmă. La semnalul alarmei adormea beton.

A mîncat ciucurii de la toate covoarele pe care le-a prins, a ros canapeaua cea pricopsită, s-a pișat prin toată casa și ne-a lăsat o mîndrie de diaree în bucătărie. Dus cu el la veterinar, căci mănîncă cu entuziasm și rîme cu tot cu pămîntul din jurul lor. Toată lumea care îl vede se îndrăgostește imediat de diavol. M-am gîndit să le fac și eu un cadou nimerit celor care m-au pricopsit cu el. Un dihor elegant prezentat ca șinșila de casă, o capră pentru sufragerie pe post de alpaca sau pe Ciuvică pe post de om cu bun-simț.

Joi a fost ziua cea mai ciudată a anului. De dimineață m-am dus la o întîlnire cu o prietenă. A venit un domn în cafenea care s-a uitat cam lung la mine. M-am gîndit pentru un moment că o fi un simpatizant PSD fermecat de discursul magnific al doamnei Dăncilă, că prea se uita la mine ca la butelie. A plecat omul și am răsuflat ușurat. S-a întors cam în cinci minute, s-a așezat pe ciuci lîngă mine și mi-a băgat în mînă un teanc de bancnote.

Mi-a spus că sînt pentru copii. Am dat în bîlbîială. Ce să mai zici? M-am înroșit și apoi mi s-a părut incredibil că vine un domn la mine, care am tot zis că sînt din rasă impură colorată și asociată cu manele, și îmi dă bani fiind convins că o să‑i folosesc bine pentru copii.

Cu mine era una dintre voluntarele care vin săptămînal să ne ajute cu copiii și ea avea ochii umezi. De curînd, una dintre voluntarele noastre – avem un grup de cîteva zeci bune de voluntari care sînt foarte activi și încă vreo o sută care ne ajută constant – a scris că ea simte că și-a găsit tribul. Vine dintr-o familie bună-bună, e spre blondă și sînt în tribul ei. S-au dus dracului toate prejudecățile pe care le aveam eu despre cum sînt tratat fiindcă sînt și țigan.

Pe seară m-am dus la o gală de premiere.

Tata nu avea simțul umorului. A compesat cu un mega-ficat care a reușit pentru 70 de ani să țină piept geniului lui natural. Tata a produs chestii alcoolice din orice. De la coji de cartofi și pînă la pufoaică. Zero chimie, zero matematică, zero inginerie, dar a făcut omul un mega-cazan și niște rețete de țuică absolut inovatoare. Cazanul i-a îndeplinit, pentru vreo trei decenii, ireproșabil şi permanent, visul lui de a fi matol non-stop.

Totuși, tata cred că ar fi leșinat de rîs dacă ar fi fost îndeajuns de treaz să priceapă că premiul de comunicator al anului a ajuns la mine, la Ciolan. Eu, un român-țigan, inginer mecanic, transformat în IT-ist și apoi în naiba știe ce sînt eu acum. Eu, Valeriu Ciolan Nicolae, am primit premiul la PR Awards. Zamolxes are chef de sarcasm anul ăsta, nu de alta, dar doamna Viorica și madam Grapini sînt femeile de super-succes.

A doua zi de dimineață am primit cadou paturile pentru Casa Bună. Am crezut că o să dureze cam un an să o punem la punct și să o facem funcțională, dar după două săptămîni deja aveam copiii în week-end. Acum, după o lună și jumătate de cînd am semnat actele și mi-am golit contul cel bun de euro, deja putem să cazăm în ea șase copii sau adulți care au copiii în spital și nu își pot permite un loc la hotel.

Șutul în fund de la un primar PSD nemernic, cel din sectorul 5, s-a dovedit a fi în fapt cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat. Ne-am strîns o mulțime de oameni foarte faini în jurul Casei Bune și nu îmi amintesc să mă fi simțit mai fericit în ultimii mulți ani.

Mișu doarme mult mai bine acum. Veterinarul, un tip super-profesionist de care Mișu s-a îndrăgostit repejor, i-a făcut toate analizele, o ecografie, deparazitare și încă niște chestii. Am plătit fericit și m-am dus acasă. După vreo două ore m-a sunat o prietenă. Că prietenul ei e un idiot și că își cere scuze. Habar n-am avut despre ce vorbea. Prietenul ei era veterinarul și își cerea scuze că nu a știut că era cîinele de la Casa Bună și că, desigur, o să-mi returneze banii. Am îngăimat ceva, că aveam un ditamai nodul în gît.

Mișu e super-haios cînd doarme. Aleargă de mama focului în somn și, dacă îl strigi, dă din coadă foarte fericit, fără însă să se trezească. De două zile am trecut la o singură trezire pe noapte și la mîncat draperii. În plus, cea mai celebră purtătoare de draperii a neamului e pe cale de a dispărea de pe scena politică.

O săptămînă fericită.

 Foto: wikimedia commons