O rețetă ca oricare alta
Un (mult) mai tînăr prieten de pe Facebook, fost student al meu, m-a întrebat recent, în interiorul unui dialog electronic privat, cam care ar fi rețeta succesului. Evident, interogația s-a născut pe fondul unei bănuieli mai vechi a partenerului de conversație că eu aș fi un om de succes. Pe moment, m‑am mărginit – zîmbind, desigur – să resping o asemenea ipoteză de lucru. Nu din falsa, ipocrita „pudoare“ a propriului ego, ci dintr-o riguroasă evaluare a așa-ziselor mele „realizări“. Fie și o privire sumară (însă, cum să spun, din interior, adică fatalmente obiectivă, onestă, în deplină cunoștință de cauză) asupra traseului meu biografic de pînă azi mă obligă să număr mai multe „eșecuri“ decît „triumfuri“ existențiale. Cum se întîmplă asta? Păi, printr-o radiografie simplă a decalajului dintre ceea ce aș fi putut face (fiind, constant, disciplinat, harnic, modest și eficient!) și ceea ce am făcut cu adevărat (disipîndu-mă, prea des, în lejerități, comodități, orgolii și multiple inutilități). Credeți-mă pe cuvint, dispropoția este descurajantă! Am scris cîndva un articol (sper, comic) despre ratare ca „ruptură“ între „ceea ce ai visat să realizezi“ în junețe și „ceea ce ai putut să realizezi“, în mod real, la maturitate. Folosind un astfel de criteriu de selecție pentru redactarea – așa cum sugeram acolo ironic – Dicționarului rataților români, cred că m-aș califica glorios pentru includerea persoanei mele într-unul dintre locurile fruntașe.
Apoi, în executarea pasului al doilea de prelucrare mentală a întrebării tînărului amic, mi-am dat seama că debitam, de fapt, prostii. Nu avem o „rețetă“ a ratării/eșecului, în aceeași măsură în care nu avem una a succesului/triumfului. Relativismul acestor noțiuni se revelează a fi, în fond, de o stridentă proeminență. Oare cum nu reușim să-l observăm uneori, cufundîndu-ne, candid, în filozofii ieftine, „motivaționale“, despre „izbînda în viață“ sau, dimpotrivă, în perorații lacrimogene, „demobilizatoare“, despre înfrîngere ca „dat“ insurmontabil al propriului nostru destin? Ca întotdeauna, unghiul de percepție (adică nivelul/gradul de implicare subiectivă a receptorului realității) joacă aici rolul central. Atît eșecul, cît și succesul constituie fenomene arbitrare, puse în perspectivă semantică și simbolică de fiecare individ în parte. O banalitate, dar o banalitate extrem de convingătoare tocmai prin nevoia permanentă de reiterare a ei: triumful unuia înseamnă ratarea altuia și invers ori, chiar mai bine subliniat, ceea ce pare succes pentru unul poate fi ratare pentru celălalt și viceversa. Inutil de precizat că o victorie reprezintă frecvent debutul teribilelor sucombări ulterioare, în vreme ce aparenta înfrîngere dezvăluie premisele unor extraordinare construcții de viitor. Așezarea insului în sistemul de valori ilustrează așadar fondul configurării conceptelor de mai sus în hermeneutica lui personală. Lumea externă nu oferă soluții, ci dileme.
Prin urmare, dacă ar fi să ofer totuși o definiție a succesului, aș porni de la amănuntul „așezării“ individuale în marea schemă (enigmă?) a vieții. Devenind egal cu sine însuși – oricare ar fi spațiul său de integrare în piramida socială (istorică?) –, omul are, aș constata, șansa, chiar dacă temporar (precum toate fenomenalitățile înconjurătoare), să simtă gustul succesului, adică să-și asume, cu satisfacție, mecanismele ce reglează, în chip nevăzut, compatibilitatea dintre aspirație și posibilitate a fiecăruia dintre noi. Să admită, cu alte cuvinte, onest, că un pas în plus peste respectiva „posibilitate“ ar ajunge să funcționeze în variantă de succes mincinos și ar fi potențial autodisctructiv. În manieră similară, nu trebuie să accepte nici pasul în minus, în raport cu „aspirația“ sa legitimă (bazată carevasăzică pe abilități proprii autentice!), întrucît atunci s-ar găsi în textura unui eșec nemeritat, cumva autoindus artificial. Ieșirea din subiectivitate (care s-ar traduce drept renunțarea la autoevaluările bombastice, etern supraestimate) poate duce, într-un anumit sens, la triumf – nu mereu și neapărat vizibil, însă, cu certitudine, „palpabil“ pe palierele interne ale eului. „Încadrarea“ în sine însuși descrie gradul de mulțumire al cuiva pe parcursul dezvoltării lui biografice. Trebuie „să te cuprinzi“ în tine nici mai mult, nici mai puțin decît o singură dată, să eviți, altfel spus, un proces „inflaționist“ al personalității tale.
Dacă reușești asta, ai dobîndit, indubitabil, victoria supremă. Abia atunci ești calificat să furnizezi „rețete ale succesului“.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons