O privire îngrijorată spre Turcia
1998. Primarul Istanbulului, Recep Tayyp Erdogan, este trimis la închisoare pentru opt luni. Chiar şi criticii săi cei mai acerbi recunosc că a fost un primar bun. Oraşul imens şi nebun care încalecă strîmtoarea Bosfor a devenit mai curat şi mai verde sub mîna lui Erdogan, iar percepţia populară de incoruptibil " o raritate în Turcia " nu putea fi contrazisă cu vreo dovadă oricît de palidă. Nu pentru vreo nefăcută dintre acelea cu care sîntem obişnuiţi prin părţile noastre a mers primarul la închisoare, ci pentru convingerile sale islamiste. Recitase la o adunare populară versuri care sunau cam aşa: "Moscheile sînt cazărmile noastre, domurile sînt căştile noastre, minaretele sînt baionetele noastre, şi credincioşii sînt soldaţii noştri…" Convingerile sale islamiste erau notorii în 1994, cînd a devenit primar, iar islamiştii din întreaga Turcie au privit cu încîntare şi optimism victoria sa locală. Nu doar că îşi petrecuse tinereţea în cercurile militant-islamiste, dar Recep Erdogan luase, în calitate de primar, decizii care îi enervaseră pe toţi cei nedeprinşi cu asprimea unei vieţi profund (ca să nu zic radical) islamice, cum ar fi aceea de a interzice vînzarea băuturilor alcoolice în tot oraşul. Decizia aceasta, fireşte, nu a putut fi implementată, dar gestul adoptării ei a rămas viu în mintea anti-islamiştilor turci. În plus, partidul său, cu care cîştigase alegerile pentru Primărie în 1994, tocmai fusese desfiinţat de Curtea Constituţională a Turciei, pe motiv că milita împotriva Constituţiei, opunîndu-se caracterului laic al statului turc. În 1998, Turcia avea relaţii excelente cu Israelul şi cu Statele Unite, avea relaţii foarte tensionate cu Siria pentru că PKK găsise sprijin total în regimul de la Damasc şi aproape 80% dintre turci susţineau fervent intrarea ţării lor în Uniunea Europeană. Bill Clinton era la Casă Albă, Boris Elţîn " la Moscova, eu eram tînăr diplomat în Ministerul de Externe condus de dl Andrei Pleşu. Ce timpuri! 2009. 30% dintre turci mai vor ca Turcia să devină membru UE. Recep Tayyp Erdogan este, de 6 ani, prim-ministru, iar partidul său, numit "al Dreptăţii şi Dezvoltării", are majoritatea absolută în Parlament după ce a cîştigat 47% din voturi la alegerile din vara anului 2007. Şi preşedintele Turciei, Abdullah Gul, provine din acelaşi partid condus, acum, de Erdogan. Despre relaţiile internaţionale ale Turciei, un ultim gest spune totul. Începînd din 1996, în fiecare început de toamnă, Turcia organizează ample exerciţii militare la care invită forţe militare ale NATO, Statelor Unite şi Israelului. Anul acesta, Turcia a anunţat oficial că nu mai invită Israelul la aceste exerciţii din cauza faptului că este "un stat persecutor". A fost doar un şir din gesturile şi declaraţiile anti-israeliene cu care regimul Erdogan ne-a obişnuit în ultimii ani. A doua zi, Turcia invită oficial Siria pentru exerciţii militare comune şi stabileşte un Consiliu de Cooperare Strategică turco-sirian. De fapt, retorica tot mai islamistă a liderilor Partidului Dreptăţii şi Dezvoltării (PDD) se face simţită de mai mulţi ani şi, consecutiv acestei retorici, o reorientare a politicii externe a Turciei se simte evident. Nu doar strînsa cooperare cu Rusia la Marea Neagră, dezvoltată în detrimentul unei cooperări cu partenerii europeni e o dovadă, ci şi faptul că, de pildă, Turcia susţine Iranul în aventura sa nucleară. Marele risc la adresa stabilităţii regiunii şi lumii nu îl reprezintă posibilul arsenal nuclear iranian, ci perfect existentul arsenal nuclear al Israelului " zice diplomaţia turcă de astăzi, repetînd vorbele lui Erdogan. Mai mult, în interiorul lumii islamice, Turcia vădeşte o periculoasă înclinaţie de a spori relaţiile cu regimuri radicale, precum cele din Qatar sau Sudan, şi de a răci relaţiile cu regimurile mai prooccidentale, precum cele care conduc Egiptul, Iordania sau Tunisia. Interesant este faptul că, dacă citim textele oficiale prin care PDD se prezintă, vom afla că e vorba despre un partid moderat, care susţine puternic laicitatea statului, economia liberă de piaţă şi integrarea în Uniunea Europeană. Dacă urmărim însă poziţiile pe care liderii PDD le-au avut în ultimii ani pe diverse subiecte, vom sesiza imediat că nu este deloc un susţinător nici al laicităţii, nici al integrării în UE. Dublul limbaj pare a fi la mare preţ în politica turcă. De pildă, acum cîteva luni, PDD a declarat că singurul guvern legitim al poporului palestinian este cel al Hamas, iar Mahmoud Abbas este şeful unui guvern ilegitim. Şi totuşi, mai degrabă vrăjiţi de broşurile de prezentare scrise în limba engleză, liderii europeni relevanţi au admis ca PDD să aibă statutul de membru observator în Partidul Popular European. Toate aceste schimbări de orientare strategică a politicii externe a Turciei sînt primite cu bucurie în multe medii turceşti. Analişti binecunoscuţi şi respectaţi la Istanbul şi Ankara salută politica externă a lui Erdogan pentru că reîntoarce Turcia în Orientul Apropiat şi Mijlociu, acolo unde îi este locul. În acelaşi timp, UE şovăie în continuare dacă e cazul să consacre o dată pentru totdeauna europenitatea Turciei. Islamizarea crescîndă a Turciei " altădată un bastion sigur al laicităţii în imperiul semilunei " are cauze multiple, dintre care cele mai multe sînt direct imputabile Occidentului. Aceluiaşi Occident care nu înţelege că pierderea Turciei este un adevărat dezastru geo-strategic.