O nouă oră astrală a României

29 mai 2014   PE CE LUME TRĂIM

Vă amintiţi vremea în care priveam cu invidie spre Ungaria? Ei erau mereu favoriţi la orice fel de integrare euro-atlantică şi noi eram codaşi. Ei făceau reforme şi noi – nu. Ei mergeau în zbor spre capitalism şi noi stăteam, băltit, în neo-socialism. Ei erau exemplari şi noi eram (aproape) paria. Două decenii mai tîrziu, situaţia e total schimbată. Ungaria devine din ce în ce mai puţin frecventabilă în organizaţiile democraţiilor, iar România, şontîc-şontîc, doi paşi înainte, unul înapoi, mai de voie, mai de nevoie, a devenit un partener preferabil pentru europeni şi pentru americani, cînd ceasul nebuniei a cuprins, din nou, Kremlinul, şi lumii i-a stat, o clipă, inima de frică. Bulgaria este şi ea într-un dramatic deficit de credibilitate. Ucraina este un vulcan, iar Moldova este fragilă. Din regiunea noastră, doar România poate parteneria cu Polonia şi cu micii, dar curajoşii baltici, în constituirea liniei de graniţă între Occident şi Rusia.

Fostul secretar de stat american Condoleezza Rice vorbea, prin 2008, despre o centură de securitate a Occidentului democratic, formată din democraţii consolidate şi integrate, de la Baltica la Marea Neagră. Pe atunci, europenii dormeau fericiţi, într-un concubinaj iluzoriu cu ursul şi abia aşteptau să se schimbe administraţia la Washington, socotind că Bush Jr. este un texan limitat, care vrea război ca nebunu’ şi nu înţelege rafinatele efecte benefice ale diplomaţiei şi comerţului. Cînd Condoleezza Rice descria acest plan strategic, o grămadă de europeni credeau că ruşii trebuie băgaţi în NATO. Războiul georgiano-rus din 2008 nu i-a trezit. Îi auzeam pe la reuniuni internaţionale bombănind Georgia, cum că agresase Rusia şi asta e, cine i-a pus să zgîndăre ursul. Sigur, nu conta că ursul adormise cu o labă grea lăsată dincolo de graniţă, taman pe teritoriul georgian. Fiind Rusia, i se permitea. Rice nu făcea decît să admită că de-acum înainte trebuie să jucăm după logica rusă, cea a vechii şcoli geo-politice. Vor sfere de influenţă, vor joc de sumă nulă, vor „centuri“ de securitate alcătuite din state vasale, să le dăm ce vor! Să le punem la graniţă centura noastră de securitate, făcîndu-le clar că ţările toate, inclusiv cele din apropierea Rusiei, trebuie lăsate să decidă singure unde îşi aşază viitorul. Dar Europa de atunci nu a priceput nimic. Iluzia unei Rusii îmblînzite de afacerile cu Vestul, a unei Rusii care a devenit, brusc, o ţară a comerţului şi nu mai e o ţară a dominaţiei şi a războiului, domnea în mintea celor care se credeau înţelepţi. A trebuit să vină 2014, anexarea Crimeei şi nebunia ucraineană ca să priceapă şi europenii, dar şi americanii care se lăudau că ştiu ei cum să reseteze relaţiile cu Moscova, că Rusia este eternă în felul ei.

În acest context, România are o şansă imensă. Sîntem un caz de manual pentru cursul care predă despre oportunităţile colosale pe care le conţine o criză. Vizita şi vorbele lui Joe Biden – episod al unui veritabil desant politico-militar al americanilor la Bucureşti – pot inaugura o perioadă excelentă pentru România. Interesul euro-atlantic pentru România nu a fost, sînt sigur, niciodată atît de mare, de la al Doilea Război Mondial încoace. Îndemnul vicepreşedintelui american pentru consolidarea statului de drept şi lupta împotriva corupţiei nu mai este doar o chestiune de principiu, ci una de interes strategic american. Ne aşteptăm la investiţii americane de natură strategică în România, la transfer de tehnologie, la sporirea sensibilă a prezenţei americane.

Pentru ceea ce pot face Statele Unite în România, au nevoie de o singură precondiţie: o democraţie puternică aici. Nu o tiranie de circ, nu o democraţie mimată, nu o democraţie slabă. O democraţie cu instituţii solide, care nu pot fi schimbate în două ore, de un Parlament care urmează ca o turmă doi inconştienţi şi un post de televiziune ieşit din minţi, de pildă. Mizele sînt extrem de importante pentru noi. Un pachet de mari obiective, care cuprinde: lupta anticorupţie, statul de drept, independenţa energetică, consolidarea ţării ca pilon strategic de apărare a democraţiilor occidentale în faţa oricăror ameninţări din Răsărit, asigurarea stabilităţii şi a predictibilităţii acţiunilor statului român şi dobîndirea unui echilibru social care să garanteze stabilitatea ţării – este nu doar în interesul americanilor, ci direct în interesul românilor. Sigur că, pentru a atinge aceste obiective, românii au de luptat cu ei înşişi, înainte de toate. Baroni şi partide, mafioţi de toată mîna, de la interlopii cu bîte şi pistoale, la rafinaţii stăpîni de media, doctori corupţi şi profesori şpăgari, funcţionari cu ochii după pradă şi magistraţi deocheaţi, la care adaug şi blestemate obişnuinţe învechite ale poporului – vor fi obstacole active. Sînt obstacole atît de mari şi de multe, încît mă întreb cine mai rămîne de partea bună, civilizată şi proatlantică a baricadei. Dar, nu mă îndoiesc, naţiunea are resurse să se mobilizeze în propriul interes. Întrebarea cît se poate de directă, în miezul anului electoral 2014, este cine va conduce ţara pe acest drum? România are, iarăşi, norocul unei conjuncturi favorabile. Şi are, iarăşi, ghinionul unei clase politice catastrofale. Cum ni se va alcătui destinul din acestea două – nu ştiu.

Sever Voinescu este avocat şi publicist.

Mai multe