O nouă eră: idiocrația

Nu eu am inventat, desigur, termenul din titlu – idiocrația. A fost, inițial, numele unei comedii hollywoodiene (Idiocracy), de prin anii ’90, cu Luke Wilson în rolul principal. Pe scurt, acolo, în film carevasăzică, se imaginează o lume a viitorului în care oamenii se prostesc într-un așa hal, încît nu-și mai pot gestiona firesc nici măcar elementele unei viețuiri banale (beau, de pildă, Gatorade, deoarece consideră apa… toxică!). Toți sînt de un infantilism debordant: se amuză la gaguri ieftine și dezaxate, considerîndu-le comedii geniale, nu mai înțeleg tehnologiile trecutului și, prin urmare, abandonîndu-le, societatea dezvoltată, lăsată de înaintași, se află într-un proces de degradare înfiorătoare, nu mai au habar de agricultură, industrie și viață socială în general. Umblă în grupuri defazate de puțoi (adesea bătrîni), însuși președintele SUA dovedindu-se un arierat intelectual terifiant. Într-un cuvînt, s-a ajuns – de prea mult bine și de prea mult confort anterior, ne sugerează, subtil, regizorul și scenaristul – într-o veritabilă „eră a idioților” (ca să-l parafrazez pe Marin Preda, cu a sa „eră a ticăloșilor”), cînd tîmpenia se găsește în vîrful piramidei (dar și la baza ei), deținînd „puterea” (idiocrație înseamnă guvernarea dată în mîna idioților). Stupiditatea devine astfel deopotrivă modus vivendi și modus operandi.

N-aș fi poposit asupra acestui cuvînt dacă nu l-aș fi auzit folosit – cam frecvent, pentru a nu intra la idei – de analiști politici și economici importanți în talk show-uri prestigioase, de pe canale de televiziune cum ar fi, bunăoară, CNN, BBC News sau Euronews. Se vorbește, în previziunile specialiștilor occidentali, cu pesimism, despre posibila alunecare a umanității către o epocă a prostiei covîrșitoare, ca să o spunem pe șleau, fără înflorituri „corecte politic”. Neîndoios, intelectualitatea apuseană trăiește o dezamăgire intensă după evoluțiile internaționale din ultimii ani – terorism scăpat de sub control, recidiva radicalismului marțial rusesc, Brexit, înflorirea extremismului european și, mai nou, devastatoarele îmbățoșări medicalo-politico-economice chinezești. Parcă toate realizările (fabuloase) ale generațiilor postbelice de politicieni se află pe punctul de a sucomba… prostește, într-un timp ridicol de scurt. Este așadar natural, în noul context, să-ți treacă prin minte și ipoteza imbecilizării colective. Pe CNN, un politolog, altfel sobru și minuțios în investigație, a observat deunăzi, într-o emisiune, fără rezerve de limbaj, că a trăit, iată, să-l vadă și pe George Costanza la Casa Albă (referindu-se la Trump), dar nu e exclus să-l vedem în curînd acolo și pe senilul Lear, aș adăuga eu (referindu-mă, desigur, la Biden). Ilustrative comparații ambele, să admitem. Trimit la o realitate îngrijorătoare: comedia și deruta existențială, îngemănate în exercitarea puterii, în interiorul statului celui mai vizibil de pe mapamond.

Nu am, se înțelege, nici expertiza, nici informațiile teoreticienilor idiocrației, însă ceva-ceva simt și eu în aer. Nu neaparat la nivelul comunităților în ansamblu (ce te pot, uneori, surprinde cu inteligența lor: a se vedea, spre exemplu, modul inventiv-sclipitor în care sute de mii de români au protestat împotriva corupției, funcționînd ulterior ca model pentru diverse națiuni cu mare tradiție democratică din Europa), ci pe palierele dominante ale establisment-ului. Se sesizează, în zonele împricinate, indiscutabil, o deteriorare nu doar morală, ci și intelectuală. Nu am dubii aici. Sînt suficient de matur (ca să nu spun bătrîn) pentru a înțelege că pregătirea, înțelepciunea, deșteptăciunea, mai pe românește, și conduita liderilor (nu numai de la noi, ci și de aiurea), precum și ale majorităților electorale care-i susțin au scăzut dramatic în ultimul deceniu, situîndu-se actualmente, vorba infatigabililor trăncănitori autohtoni din televiziuni, „la cote alarmante”. Care va fi fiind totuși motivul? Educația e mai complexă, mai accesibilă și mai răspîndită decît oricînd în istoria planetei. Lucrul ar trebui să îmbunătățească dinamica intelectuală a grupurilor dominante într-o societate dată și, implicit, pe aceea a conducătorilor lor.

De ce nu se întîmplă însă asta? Dimpotrivă chiar, pare a se petrece taman reversul! Să fie oare de vină ceea ce incrimina pelicula Idiocracy, menționată la început, și anume „prea binele”, „prea multul confort” al promoțiilor recente? Să fie oare omul programat să-și ascută inteligența și valorile etice numai în condiții dificile, de „suferință”, cum ar veni? Poate ne va răspunde cumva, la un moment dat, actuala pandemie…

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.