O nouă alianţă chino-rusă?

29 ianuarie 2015 PE CE LUME TRĂIM

Unii analişti cred că 2014 a deschis o nouă eră geopolitică în stilul Războiului Rece. Invadarea Ucrainei de către preşedintele rus Vladimir Putin şi anexarea Crimeei au fost întîmpinate de sancţiuni economice severe din partea UE şi SUA, care au slăbit legăturile Rusiei cu Occidentul şi au determinat Kremlinul să-şi dorească consolidarea legăturilor cu China. Întrebarea este dacă Rusia va reuşi să clădească o alianţă reală cu Republica Populară.

La o primă vedere, e un proiect plauzibil. Într-adevăr, teoria tradiţională a balanţei puterii sugerează că primatul SUA, în ceea ce priveşte resursele de putere, ar trebui să fie compensat de parteneriatul chino-rus.

Poate şi mai convingătoare este existenţa precedentului istoric al unui astfel de parteneriat. În anii ’50, China şi Uniunea Sovietică erau aliate împotriva SUA. După ce Richard Nixon, preşedintele SUA, a reluat, în anul 1972, relaţiile cu China, balanţa s-a schimbat: SUA şi China au cooperat pentru a limita creşterea puterii URSS, în care ambele ţări vedeau un pericol.

Odată cu prăbuşirea Uniunii Sovietice, care a anulat

alianţa SUA – China, a început o reîncălzire a relaţiei ruso-chineze. În 1992, cele două ţări declarau că urmăresc un „parteneriat constructiv“; în 1996, avansau pe calea unui „parteneriat strategic“, şi, în 2001, au semnat un tratat de „prietenie şi colaborare“.

În ultimii ani, China şi Rusia au colaborat îndeaproape în cadrul Consiliului de Securitate al ONU şi au avut poziţii similare în privinţa reglementărilor Internetului. Pentru a-şi coordona poziţiile, au folosit structuri-cadru diplomatice – precum grupul BRICS al celor mai mari pieţe în curs de dezvoltare (alături de Brazilia, India şi Africa se Sud) şi Shanghai Cooperation Organization (alături de Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan şi Uzbekistan). Iar Putin a pus bazele unei bune relaţii de lucru cu preşedintele chinez Xi Jinping, clădită pe lipsa de liberalism din ambele ţări şi pe dorinţa lor comună de a se opune ideologiei şi influenţei americane.

Relaţia economică dintre cele două ţări pare şi ea să progreseze. În luna mai a anului trecut, la scurtă vreme după anexarea Crimeei, Rusia a anunţat un contract de 400 de miliarde de dolari, pentru furnizarea, către China, a 38 de miliarde de metri cubi de gaz anual, vreme de 30 de ani, începînd din 2019.

Contractul – încheiat între gigantica companie energetică de stat Gazprom şi China National Petroleum Corporation – presupune construcţia unei conducte de gaz cu o lungime de 4000 de kilometri, pînă în provincia chineză Heilongjiang (unde, întîmplător, cu cîteva decenii în urmă, cele două ţări au ajuns pe picior de război). Chiar dacă valoarea exactă a contractului rămîne secretă, se pare că Rusia a oferit concesii majore, după aproape un deceniu de negocieri, pentru a asigura succesul tranzacţiei.

În plus, Gazprom a anunţat, în noiembrie trecut, un acord cadru pentru livrarea unui supliment de 30 de miliarde de metri cubi de gaz, către provincia chineză Xingjiang, din vestul Siberiei, pe o durată de 30 de ani, printr-o altă nouă conductă de gaz. Dacă ambele conducte, „estică“ şi „vestică“, se vor finaliza conform planului, cei 68 de miliarde de metri cubi livraţi anual către China vor pune în umbră cei 40 de miliarde de metri cubi exportaţi către Germania – cel mai mare client al Rusiei la momentul de faţă.

Toate acestea par să prevestească o relaţie bilaterală tot mai profundă. Dar există un clenci: tranzacţia de gaze amplifică un semnificativ dezechilibru comercial, în care Rusia furnizează Chinei materii prime şi importă produse manufacturate chinezeşti. Iar tranzacţia de gaze nu compensează pierderea accesului la tehnologia vestică, de care Rusia are nevoie pentru dezvoltarea capacităţii de exploatare a petrolului arctic şi pentru a deveni o superputere energetică, nu doar benzinăria Chinei.

De fapt, problemele unei alianţe chino-ruse sînt mai grave de atît. Prin ponderea economică, militară şi demografică, China îi provoacă Rusiei un disconfort considerabil. Gîndiţi-vă la situaţia demografică din Siberia de Est, unde, de-o parte şi de alta a graniţei, trăiesc şase milioane de ruşi, faţă de 120 de milioane de chinezi.

Mai mult, puterea economică şi militară a Rusiei este în declin, în vreme ce capacitatea Chinei a crescut vertiginos. Teama faţă de superioritatea armatelor convenţionale chineze a motivat probabil, în parte cel puţin, anunţul făcut de Rusia în 2009, în legătură cu o nouă doctrină militară, prin care îşi rezervă explicit dreptul la întîietate în folosirea armelor nucleare – o atitudine care aminteşte de poziţia de forţă a SUA, în timpul Războiului Rece, menită să contracareze superioritatea forţelor convenţionale sovietice din Europa. Aceste dezechilibre sugerează că Rusia s-ar opune unei alianţe militare strînse cu China, chiar dacă cele două ţări urmăresc o coordonare tactic-diplomatică de interes reciproc.

Disponibilitatea Chinei de a coopera cu Rusia are, la rîndul ei, limite. Strategia de dezvoltare a Chinei depinde, în fond, de integrarea constantă în economia mondială – şi, în mod special, de accesul durabil la pieţele şi la tehnologia americană. Legitimitatea Partidului Comunist Chinez depinde de o creştere economică viguroasă, şi nu va risca această strategie în favoarea unei „alianţe autoritare“ cu Rusia.

Relaţia dintre Rusia şi China este departe de a fi echilibrată, chiar şi înăuntrul forurilor multilaterale. Dat fiind că economia Chinei este mai mare decît celelalte patru economii BRICS la un loc, este probabil ca iniţiativele grupului – inclusiv noua sa bancă de dezvoltare – să reflecte o influenţă chineză disproporţionată. Şi, chiar dacă Shanghai Cooperation Organization a înlesnit o anumită coordonare diplomatică, China şi Rusia rămîn prinse în lupta pentru influenţă în Asia Centrală.

Alianţa chino-rusă din secolul al XX-lea a fost o consecinţă a slăbiciunii Chinei, în urma celui de-al Doilea Război Mondial, la începutul Războiului Rece – şi, chiar şi atunci, a durat mai puţin de un deceniu. China zilelor noastre este puternică, şi e puţin probabil să se apropie prea mult de o Rusie al cărei declin a fost accelerat de slaba judecată a conducătorului ei.

Pe scurt, în privinţa unei alianţe chino-ruse potrivnice Occidentului, este puţin probabil ca istoria să se repete. Contrar aşteptărilor lui Putin, 2014 nu va fi amintit ca un an de succes al politicii externe ruseşti.

Is the American Century Over?

traducere de Matei PLEŞU