O lume fără Rusia

Sîmbătă, pentru cîteva ore, statul rus a dispărut. E încă mult prea devreme pentru a înțelege desfășurarea exactă a evenimentelor, motivele și consecințele lor, dar un lucru este cert: pe măsură ce trupele Wagner avansau spre Moscova, sub privirile neîncrezătoare ale întregului mapamond, Rusia devenea un fel de Somalie cu arme nucleare. Tăcerea, lipsa stranie a măsurilor de răspuns, imaginea un pic suprarealistă a soldaților Wagner stînd la coadă la cafea pe străzile Rostovului, toate aceste detalii se combină pentru a crea un tablou al unui stat semieșuat, funcționînd după legi misterioase în numele unui popor placid care pare că și-a dat demisia din istorie. 

Încercînd să explice de ce capul unei insurecții nu este vînat, ci trimis în concediu într-o țară vecină și prietenă, Margareta Simonian, trompeta-solist a propagandei Kremlinului, spune că legile sînt facultative, uneori pot fi ignorate pentru binele popular. Involuntar, doamna Simonian a definit simplu dictatura: Puterea decide ce e „bine” și acționează în consecință. Sigur, nimeni nu poate pune pariu contra defenestrării timpurii a lui Evgheni Prigojin, dar cert e că fostul bucătar transformat în măcelar pe două continente continuă deocamdată să emită filipice audio și text pe canalul propriu de Telegram.

Între timp, la Kremlin, Vladimir Putin seamănă tot mai mult cu propria-i fantomă. Nu prietenosul Casper e modelul său, ci un spirit răutăcios și răzbunător în căutarea unui nou corp pe care să-l ocupe. Aparițiile sale rare, discursurile veninoase și ușor delirante nu dau nici pe departe senzația unui lider stăpîn pe situație. Ceva mă face să cred că sîmbătă nu numai ucrainenii sau Vestul au consumat cantități industriale de floricele de porumb urmărind farsa rusească în desfășurare, ci și oameni mai serioși precum Kim Jong-un. Ni-l putem lesne închipui pe nord-coreean dînd din cap a dezaprobare ori de cîte ori numele lui Putin era menționat. În ierarhia ticăloșilor lumii, Putin nu e mai puțin dezgustător. E doar mai puțin respectat. Să-ți părăsești capitala sub amenințarea unui bucătar e de-a dreptul rușinos. Stalin n-a făcut-o, și pe el îl amenința cineva un pic mai serios. 

Spectacolul bizar de sîmbătă nu înseamnă sub nici o formă că regimul de la Kremlin nu e în continuare capabil să facă mult rău. Propriilor cetățeni, ucrainenilor și lumii în general. În week-end, în timp ce ne calculam pariurile la păcănele rusești, aviația militară rusă bombarda Idlibul, un oraș sirian a cărui unică vină e, probabil, că există. Comentatorii arabi care urmăresc evenimentele din Siria și-au strigat, pe bună dreptate, disperarea. De ce mapamondul nu vorbește și despre astfel de lucruri? Zeci de răniți și cel puțin nouă morți într-o zi nu sînt suficienți? O piață din Idlib nu e la fel de importantă ca una din Bahmut? Sigur că e, dar pentru week-end-ul trecut opinia publică poate fi scuzată. Măcar de data asta. Unii au sperat sincer că Rusia lui Putin se prăbușește și au încercat pentru cîteva ore să își imagineze o lume fără ea. În cel puțin unul dintre aceste scenarii, rușii s-ar fi întors la problemele proprii și ar fi încetat să le rezolve pe ale altora cu cuțitul scos din teacă, măsurîndu-și succesul în rîuri de sînge. 

E irelevant, pînă la urmă, ce se întîmplă cu liderul de la Kremlin și odiosul său bucătar. Unul e deja urmărit penal internațional pentru crime de război și „victoria” asta va fi mereu asociată cu numele lui, celălalt se ascunde și va avea probabil un accident nefericit la un moment dat. Mai important e că și unul, și altul sînt produse ale unei societăți care nu numai că îi acceptă de foarte multă vreme, dar îi și ridică la rang de semizei. Imaginea cetățenilor Rostovului aplaudînd foștii și viitorii deținuți din Wagner e semnificativă. Absența oricărei reacții serioase a civililor ruși în fața atrocităților săvîrșite în numele lor e relevantă. 

Nu e greșit să îți închipui o lume fără Rusia. Sau măcar una în care Rusia e suficient de ocupată cu sine cît să nu mai poată privi în afară. Sîmbătă dimineață, Putin se compara pe sine cu țarul Nicolae al II-lea, cel ucis la Ekaterinburg sub gloanțele comuniștilor. Aceiași comuniști care au fondat URSS-ul pe care Vladimir Vladimirovici îl regretă nespus. Nu așteaptă nimeni coerență de la dictatori, cîtă vreme nu ai direct de-a face cu ei pot fi chiar și amuzanți. Comparația asta e totuși relevantă din alt punct de vedere: la schimbarea de regim din 1917, Rusia s-a retras în sine, dînd vreme unor popoare să își obțină independența sau să se reîntregească. Nu e nimic greșit în a spera că vecinul dement de vizavi va înceta pentru o vreme sau pentru totdeauna să încerce să îți doboare ușa cu toporul. 

Sîmbătă, pentru cîteva ore, Rusia a dispărut. Nimeni nu i-a simțit lipsa.

Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ