O lege proastă
Va mai dura mult pînă cînd vom putea face pace cu trecutul nostru. Constatarea nu este deloc filozofică, ci direct alarmantă: cine nu este în stare să-şi lămurească propriul trecut este incapabil să construiască un prezent plauzibil. Întreaga discuţie din jurul aşa-zisei „legi antilegionare“ ne arată nu doar că ne privim chiorîş trecutul, ci mai ales că sîntem năuci în privinţa prezentului.
Legea recent promulgată de preşedintele Iohannis a stîrnit vii reacţii. La început, contra. Ea a fost denunţată ca un abuz. S-a zis că, după publicarea ei, eşti pasibil de sancţiuni penale dacă mai publici sau mai citeşti Cioran, Eliade, Noica, Ţuţea sau Vulcănescu. Ziarele au titrat alarmist în acest sens şi m-am repezit să citesc legea. Evident, nu e aşa. Sau, mai precis, nu e chiar aşa. În orice caz, legea nu te lămureşte prea bine, după lectura ei rămîi încurcat şi nu prea ştii ce să crezi. Din acest motiv, înainte de orice, este o lege proastă. Pe măsura înmulţirii criticilor, au apărut şi apărătorii legii. Explicaţiile lor, însă, au fost palide. Cînd l-am auzit pe dl consilier Muraru că legea îl vizează pe Ceauşescu mi-am dat seama că pînă şi susţinătorii ei nu pricep bine ce susţin.
Legea 217 intenţionează, neîndoielnic, să facă bine. Găsesc că este dezgustător şi de-a dreptul revoltător să negi Holocaustul, să fii antisemit sau să te mai joci de-a legionarii în 2015. Antisemitismul este un grav semn de prostie, înainte de orice. După cum găsesc că este pură imbecilitate să simpatizezi cu Mişcarea Legionară astăzi, cînd ştim tot ceea ce ştim. Cum poţi să te pretinzi patriot român ţinînd partea asasinilor lui Nicolae Iorga? Dar cum poţi să te pretinzi creştin ţinînd partea asasinilor, în general? Şi, mai ales, cum poţi să crezi că în cultul morţii stă viaţa? Delirul jertfei de sînge nu vi se pare că sună mai degrabă păgîn decît creştin? Pe mine mă îngrozesc mai ales cei care îşi manifestă simpatia pentru legionari încercînd să dizolve, cu aer înţelegător, crimele lor politice fie atribuindu-le altora (provocatori, servicii, Moruzov etc.), fie negînd pur şi simplu existenţa lor. Cînd îi aud, simt exact aceeaşi repulsie ca în faţa celor care pun bemol crimelor comunismului, susţin că Securitatea a făcut şi lucruri bune şi, vorba domnului Iliescu, că idealurile au fost întinate de alţii, eventual infiltraţi anume de duşmani. La fel de enervanţi sînt cei care recunosc crimele, dar le separă de esenţa bună a legionarismului, respectiv comunismului – şi cei care spun că „simiştii“ au dus totul de rîpă, şi că adevărul e în vremea lui Codreanu, cînd Mişcarea era pură şi dreaptă, uitînd de I.G. Duca, perfect echivalenţi din punct de vedere moral cu cei care denunţă anii Dej cu retorica antistalinistă a „obsedantului deceniu“, spunînd că, totuşi, Ceauşescu a îndreptat situaţia, uitînd de Gheorghe Ursu. Cred că oamenii aceştia merită cu prisosinţă o sancţiune din partea legii, fie şi pentru că nu e admisibil să insulţi memoria milioanelor de nevinovaţi ucişi de ciumele secolului trecut. În cazul lor, nu mai e vorba despre libertatea de opinie, ci despre profanatorii imensei gropi comune care este istoria secolului XX.
Însă tocmai în acest punct apare cea mai mare problemă: diferenţa de tratament legal aplicată apologiei legionarismului şi apologiei comunismului. Iar problema aceasta nu este a legii 217, ci a legislaţiei noastre în general, căci nu prin această lege trebuia rezolvată, similar, relaţia cu memoria comunismului, ci prin alta, anume dedicată. Cu atît mai supărătoare este această inegalitate de tratament, cu cît România a cunoscut mai temeinic ce a fost comunismul decît ce a fost fascismul legionar.
Concret, cu această lege în mînă, te poţi duce să ceri desfiinţarea statuii lui Mircea Vulcănescu ori redenumirea străzii care-i poartă numele (Vulcănescu a fost condamnat pentru „crime de război“ de către tribunalele comuniste şi, din cîte ştiu, sentinţa aceea nu a fost nici azi desfiinţată legal), dar nu poţi face nimic împotriva statuii lui Adrian Păunescu. Pe mine, şi poate nu numai pe mine, mă jenează infinit mai mult statuia lui Păunescu decît statuia lui Vulcănescu, dacă tot e să evaluez „ideologic“ statuile.
E adevărat şi că cei care atacă legea invocînd o listă copleşitoare de nume ilustre (Noica, Eliade, Cioran, Ţuţea, Stăniloae etc.), ce ar fi, de-acum, interzise, exagerează puţin. Legea nu se referă la ei şi nici la operele lor, oricît de abuziv ar fi interpretată. Dar Mircea Vulcănescu, da, cade victimă acestei legi şi nedreptatea care se comite astfel este strigătoare la cer. Iar dacă o lege comite o singură nedreptate de acest fel, atunci ea este o lege prost întocmită.
Nu sîntem, însă, într-o situaţie fără ieşire. Despre ce s-ar putea face, săptămîna viitoare.
Sever Voinescu este avocat şi publicist.