O lege igienică

Situația politică obscură în care se află România de multă vreme derivă, în mare măsură, din absenteismul electoral. Accept, desigur, că absenteismul este, la rîndul său, consecința unui fapt și mai grav: deteriorarea clasei politice autohtone, element care generează, inevitabil, lehamitea populară, inducînd o veche dilemă caragialiană: „Eu cu cine votez?”. Au reușit aleșii noștri, în trei decenii de liberalism, să compromită noțiunea de politică. Lumea nu mai vrea să-i vadă în ochi nici pe unii, nici pe ceilalți. Înțeleg perfect. Cu toate acestea, revin și zic, parafrazînd un slogan celebru: absenteismul electoral ucide! Am experimentat împreună validitatea principiului în ultimul mandat parlamentar, așa încît orice comentariu devine inutil. Felul în care zarurile au fost aruncate în 2016 s-a dovedit (aproape) fatal. O aruncare absenteistă care ne-a scufundat în mocirla statului mafiot. Nu ne-a rămas decît să ne supunem rigorilor unei administrații absolut toxice. Să contemplăm adică efectele cumplite ale propriei noastre indolențe. În 2020, saturației morale i s-a adăugat, admit, și teribila pandemie covidică. Pe un asemenea plan, nimeni nu poate judeca foarte aspru reacția de teamă a multor cetățeni. Totuși, și acum, „lehamitea” politică a fost, cu adevărat, mama absenței masive de la vot (la alegerile locale, în aceeași criză de contagiune, participarea fusese cu totul alta).

Intuiesc de aceea pe buzele celor ce citesc rîndurile de față o inevitabilă întrebare: „Dar tu, domnule, cum ai reacționat atunci cînd te-a cuprins lehamitea electorală, cum ți-ai învins dezgustul? Ai votat au ba? Că doar n-o să afirmi acum, de dragul demonstrației, că penețecediștii, pedeliștii și peneliștii au fost mereu mai breji decît pesediștii, peremiștii, aldiștii, proromâniștii și, mai nou, auriștii?”. Voi răspunde astfel: problema nu e dacă unii au fost mai breji sau nu decît alții (deși, strict de dragul dezbaterii, aș adăuga faptul că peneliștii cel puțin – nefiind, cu siguranță, rupți din soare – nu au coborît parcă vreodată la nivelul la care au ajuns exponenții „ciumei roșii”, vorba de neocolit istoric a străzii), ci de a face un mecanism democratic să funcționeze. Motorul lui îl constituie votul. El trebuie activat/exercitat periodic (folosind „combustibilul”/„materialul” politic furnizat de societate, oricît de prost ar fi el la un moment dat), tocmai pentru a conferi funcționalitate/legitimitate sistemului în ansamblul lui. Una este, ca structură politică în exercițiul puterii, să legiferezi (fie și greșind uneori, cu ori fără intenție) cu 85-95% din electorat participativ în spate și alta cu 28-38%. Diferența de credibilitate internă și externă devine majoră.

În privința votului ca atare, adaug: da, am votat întotdeauna! Inclusiv atunci cînd a trebuit să mă țin de nas în timp ce puneam ștampila pe buletinul electoral. Știu ce vreți să replicați și v-o iau înainte, precizînd că da, l-am votat chiar și pe Ion Iliescu în 2000 (nu regret că am făcut-o nici măcar astăzi – pericolul era imens). Accept și că v-ați săturat să tot auziți „teoria răului mai mic”. Vă întreb totuși: în clipa în care refuzați această „teorie” (probabil cu un fățiș puseu de demnitate personală), vă întrebați oare, fie și fugitiv, ce va rezulta din încăpățînarea dumneavoastră (ușor egoistă) de a fi demni? Cu certitudine nu, pentru că, dacă ați face-o, măcar pe fondul unei minime analize logice, ați realiza că rezultatul va fi unul paradoxal, „de bumerang”, cum se zice îndeobște. Adică, mai pe înțelesul tuturor, absenteismul se întoarce, culmea, împotriva celor care au absentat de la vot, aruncîndu-i, în scurtă vreme, în ignobile umilințe. Dorind, cu alte cuvinte, să stea, chipurile, „demni” dinaintea lor înșile, ei vor trăi o uriașă frustrare înaintea compromisurilor (indirecte), de ordin politic și moral, pe care le vor fi făcut astfel în relația cu destinul lor de cetățeni. O situație, să recunoaștem, fundamental „nedemnă”. Absenteiștii își repetă în asemenea cazuri, sînt convins, măcar în intimitate, că era mai bine să fi acționat, să fi contracarat și ei cumva (cum altfel decît prin vot?) marasmul. Dînd carevasăzică credit mult-hulitului „rău mai mic”, susținînd bietul chior din țara orbilor.

Nu ofer aici, se înțelege, soluții ideale, dar definesc un principiu elementar al democrației, fără care societățile intrate pe acest drum pot fi oricînd aruncate în degringoladă. Autorizînd existența „răului mai mare”, din fudulia necontaminării tale cu „răul mai mic”, autorizezi, în fond, propria-ți anihilare. Răul mare nu are ezitări și nici scrupule. Invadează, neconcesiv, țesuturile întregului organism social, făcîndu-l din ce în ce mai fragil, mai epuizat, mai sceptic. Cred, prin urmare, cu toată tăria, că o lege a obligativității prezenței la vot (posibilă, democratic vorbind) nu ar avea nicidecum un caracter coercitiv, ci unul pur igienic. Ar mai curăța întrucîtva sistemul politic de toxine.

Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.